Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 7 aprilie 2010

Dacă admitem că cineva sau ceva a fost de-adevăratelea ideologizat de comunism, atunci regimul care promitea marea cu sarea n-a reuşit să ideologizeze satele româneşti cum e cel al meu, sat de cîmpie de pe malul Prutului. El le-a înspăimîntat şi fugărit prin păduri şi stufărişuri ca să le colectivizeze, le-a sărăcit şi golit de bărbaţi, a încercat chiar să le sistematize – dar mai mult nu, dacă putem spune aşa, fără să n-avem senzaţia că limba e, uneori, ceva foarte dubios. Mai precis, n-a reuşit (sau poate nici n-a încercat cu tot dinadinsul?) să le facă să renunţe la ceea ce defineşte de secole felul lor propriu de a fi: tradiţii, superstiţii, cultura zvonului, a traiului ca într-o mare familie etc. Cu atît mai puţin a reuşit să le facă să uite de Dumnezeu şi de marile sărbători religioase!

Dar dacă Dumnezeul lor ortodox era, probabil, atît de prezent, de… la sine înţeles, încît nu mai trebuia să vorbeşti prea mult despre el, sărbătorile însemnau repere ferme şi de toată ziua ale curgerii timpului. Anul se împărţea în: „înainte de Paşti” sau „după Paşti”, „la sfîntul Ion” sau „la sfînta Maria”, „înainte de Crăciun” şi „după Crăciun”, „înainte de Bobotează” şi „după Bobotează” etc. Pentru că aceste sărbători marcau diverse faze ale vremii, ale recoltei etc. şi pentru că nimeni nu le uita şi nu le putea confunda, numele lor devenea mai semnificativ şi mai atoatecuprinzător decît datele oricărui calendar. Marile sărbători religioase erau pentru ţăranii din zona mea semnele unui limbaj „universal”, un adevărat cod al lumii lor, nu rareori ignorat de orăşeni. Şi nu întîmplător: orăşenii nu au nici o treabă serioasă cu ploaia şi cu soarele ori cu fazele lunii, fiindcă pentru ei cerealele, legumele şi fructele cresc… în piaţă!

Paştele era, totuşi, sărbătoarea cea mai frumoasă, cea mai aşteptată şi cea mai memorabilă. Poate şi pentru că el coincide cu venirea primăverii. Satul meu se schimba la faţă, pur şi simplu. Ogoarele şi grădinile arate, curţile măturate, casele şi copacii văruiţi, lumina dulce, mirosul de zambile, narcise şi liliac, verdele lucios al ierbii mijite ori al frunzelor aspirînd lacome văzduhul parcă abia ieşit din ou şi, nu în ultimul rînd, sentimentul pe care-l încearcă oricine la venirea primăverii – toate creau senzaţia unei prospeţimi aurorale, a renaşterii. Cu atît mai multă forţă simţea renaşterea asta un copil.

Era, mai întîi, bucuria că scăpam de frigul iernii şi de noroaiele lunii martie. Apoi, bucuria că scăpam de mîncarea de post, chiar dacă noi, cei mici, nu ne canoneam prea mult cu el: doar ultimele două-trei zile, taman cît să simţim mai bine mirosul îmbietor şi gustul mîncării „de dulce”.Venea pe urmă bucuria hainelor noi: oricît de strîmtoraţi erau ai mei, mama se străduia întotdeauna să fim îmbrăcaţi cu haine nou-nouţe din cap pînă în picioare de Paşte. Doamne, ce tristeţe era dacă ploua în zilele acelea şi nu le puteam arăta lumii, moftangiii de noi! La ce bun funda din păr, fusta plisată, călcată „la fix”, şi pantofii de lac ai mei, ori brăcinarii cu pacheşti şi pălărioara verde a lui frate-meu, dacă le plimbam doar pe prispă sau în jurul casei?!

Şi mai era spectacolul de Înviere, de la care nu lipseam şi nimănui nu i-ar fi trecut prin cap la şcoală să ne interzică să-l vedem. Tot satul părea să fie prezent la biserica noastră cea bătrînă, cocoţată chiar pe malul înalt al Prutului. Cu salcîmii, sălciile şi plopii întunecaţi de pe malul basarabenesc la numai zece-douăzeci de metri, cu oglinda neagră, neliniştitoare, a rîului chiar la poalele ei. Vocile preotului şi ale sătenilor din cor erau multiplicate şi căptuşite cu o aură enormă  de cutia de rezonanţă închipuită de valea Prutului şi de burta nopţii. Afară, la lumina lumînărilor, chipurile căpătau o expresivitate acută iar cuvintele şoptite se încărcau de mister.Chiar dacă de fapt noi, puştii, nu prea ascultam slujba, preocupaţi mai mult cu, printre altele, să ne dăm foc la plete, cînd veneam acasă de la Înviere, adică imediat după miezul de noapte, mergeam, şi noi, cu un aer solemn şi îngîndurat, de parcă am fi înţeles tot ce auzisem şi nu auzisem şi de parcă am fi făcut penitenţă cel puţin vreo lună de zile…

Iar dimineaţa devreme, în fiecare casă cufundată încă în somn, mama, întoarsă abia atunci de la biserică, împovărată de coşul cu bucate sfinţite, spunea tare, cu vocea un pic voalată, poate din cauza aerului răcoros: Hristos a înviat!

Read Full Post »