Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 24 decembrie 2009

O prietenă mi-a povestit că i-a dezvăluit copilei sale din clasa I, ultrainteligentă, ultraraţionalistă şi iscoditoare pînă (şi) la Dumnezeu, că moş Crăciun nu există. Fireşte, mama i-a cerut ca vestea  asta să rămînă numai pentru ea. Fetiţa însă a înţeles după cum a tăiat-o capul păstrarea secretului şi, o dată ajunsă la şcoală, l-a spus şi altor fetiţe, dar… la ureche. Cînd învăţătoarea a intrat în clasă, copiii plîngeau, trişti că moşul nu există. M-am întristat şi eu auzind mica întîmplare, ca întotdeauna cînd aud că e ruinat unul din miturile copilăriei. Or, moş Crăciun mi s-a părut întotdeauna unul din cele mai frumoase şi mai misterioase mituri ale vîrstei de aur.

Din fericire, sau poate spre ruşinea mea, eu am crezut în Moş pînă pe la 10-11 ani. Mai multe sînt motivele pentru care credinţa mea în el atins asemenea vîrstă matusalemică, astăzi probabil de neconceput. Mai întîi pentru că, fiind copil de ţărani ruinaţi de colectivizare, am crescut fără televizor. N-am văzut pe ecran, cum văd puştii şi puştoaicele de azi, concursuri pentru ocuparea… funcţiei de moş Crăciun! N-am văzut Crăciuni ciupind fetele ori Crăciuniţe ridicîndu-şi provocator jupele roşii în dansuri erotice. Şi n-am văzut nici Moşi pe toate drumurile, prin magazine, prin pieţe, hăulind cu bărbile lor false şi mobilurile la brîu. Nu e un paradox: cu cît moş Crăciun e mai „uman”, mai la îndemînă, cu atît şansele lui de-a exista se împuţinează mai tare. Şi cu cît el era mai scump la vedere, cu atît şansele lui de-a exista de-adevăratelea creşteau. Parafrazîndu-l pe Eminescu, moş Crăciun „era pe cînd nu s-a zărit/ azi îl vedem şi nu e”.

Un alt motiv pentru care am crezut pînă tîrziu în Moş a fost că mama a păzit cu străşnicie mitul lui, făcînd apel la multă viclenie. Noaptea de Crăciun era pentru mine una miraculoasă: nu atît prin atmosfera de tihnă caldă şi dulce creată de maică-mea, ori prin mirosurile mîncărurilor minunate care ne istoveau nările după zilele de post, cîte om fi ţinut noi, plozii; nici prin sunetul daurit al colindelor, în satul meu necolindîndu-se; nici chiar prin darurile modeste (cîteva caiete cu odoare de clei proaspăt şi bomboane) puse sub pernă, iar nu sub bradul adus adesea în spate de tata tocmai de la Iaşi şi împodobit de sora mea cu globuleţe, fulgi de vată şi spirale de hîrtie creponată (pe noi ne vizita, fireşte, Moşul săracilor!). Sau, în fine, şi prin astea, dar mai ales prin chiar ideea venirii Moşului. Văzduhul, atît de clar şi de… lizibil în restul zilelor şi nopţilor, devenea atunci un imperiu cum nu se poate mai tainic; adîncurile lui vălurite se desfăceau undeva mult deasupra casei noastre şi mult deasupra plopilor şi salcîmilor, zămislindu-l şi purtîndu-l pe Moş, care transforma norii albi de zăpadă în derdeluş şi gerul în bici.

În fiecare noapte de Crăciun trăiam o bucurie care nu semăna cu nici o alta dar, în acelaşi timp, mă încerca şi grija să nu-i ratez apariţia. Cum condiţia ca să vină era să ne culcăm (asta n-o pricepeam niciodată, dar ordinele mamei se execută, nu se discută), mă duceam, nerăbdătoare, foarte devreme în pat – nu ştiu de ce, dar el ajungea în satul meu de pe malul Prutului imediat după căderea serii! Cînd, după cîteva ore de somn iepuresc, mă trezeam şi găseam deja darurile, mama mă aburea cu aceleaşi vorbe: „cît-cît să-l prind pe Moşneag!”. Odată „tocmai” a fugit pe horn; altădată „tocmai”s-a strecurat printr-o fisură a unui geam pe care-l aranjasem eu şi frate-meu cu mingea şi tot aşa…

Cum mărturia mamei era întărită şi de cea a surorii mai mari, nu se punea problema să nu cred. Ciudat, nu se punea problema nici să mă mir sau să întreb cum de-a fugit pe horn cînd în sobă era încă jar; nici cum de s-a putut strecura printr-o spărtură cît o alună în geamul dublu, el, coşcogea moşul burtos cu cojoc uriaş, încă şi cu ditamai sacul cu daruri în spate. În mintea mea, moş Crăciun era un fel de Puck şi Ariel şi Aladin la un loc, se putea face cît o gămălie de ac, putea trece prin apă şi foc, putea aluneca pe nori şi zbura peste troiene… Totuşi, era ceva tare trist că nu-l puteam vedea! Şi asta din cauză că mă trezeam „numai” cu o clipă după plecarea lui! Mereu numai cu o clipă! Ce frustrare! O, dacă m-aş fi trezit cu un minut mai devreme!

Aşa se face că într-un alt an, ca să nu mă mai simt aşa de frustrată, mama mi-a spus că el a aruncat sacul cu darurile mele şi ale lui frate-meu în cerdac şi „tocmai” a şters-o, fugărit de cîinele nostru care, uite, i-a rupt o bucată din cojoc! Am luat bucata de blană albă de berbec în mînă, am mirosit-o, am pipăit-o: era, nu încăpea nici o îndoială, din cojocul de blană al moşului! Pentru că… mirosea de-adevăratelea! Acea bucată de cojoc a întreţinut credinţa mea în Moş mulţi ani.

Eram asemenea acelui personaj al romanticului german Novalis, care, la trezire, găseşte lîngă el un trandafir, dovada clară că a călătorit în visul nocturn pe care l-a avut.

(Contrafort)

Read Full Post »