Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 30 octombrie 2009

Am văzut săptămîna trecută la cinematograful Victoria filmul lui Corneliu Porumboiu, “Poliţist, adjectiv”. Vremea era destul de plăcută, prin urmare nu am priceput motivul pentru care o peliculă distinsă cu Premiul FIPRESCI şi Premiul Juriului la secţiunea „Un Certain Regard” la Cannes şi căreia i s-au dedicat multe cronici pozitive (ca să nu mai vorbesc de puzderia de intervenţii de pe bloguri şi de pe forumuri) a avut atît de puţini spectatori: 6 !!! E drept, habar nu am de cînd şi cît a figurat pe afişele din Iaşi – poate că numărul de spectacole a epuizat publicul cinefil. Dar undeva, în intervenţiiile din presa postată pe internet amintită mai sus, am găsit o cifră şi mai catastrofală de spectatori – 2 ! – la un spectacol… M-am gîndit că de vină pentru asemenea audienţă vor fi fiind posibilitatea piratării filmelor – oamenii preferînd să le vadă din fotoliul de acasă – şi poate şi gustul unui public educat, de regulă, de stilul producţiilor unor regizori ca Sergiu Nicolaescu, producţii care debordează de vînzoleală şi retorică goală, de dinamism şi “eroism” – într-un cuvînt, o reţetă sigură pentru reuşita în faţa unui public mai comod… Filmul lui Porumboiu, un film viu şi adevărat, e taman invers. Are o acţiune minimă: un poliţist tînăr, Cristi (Dragoş Bucur), lucrează la dosarul unor elevi de liceu care fumează haşiş; asta înseamnă cîteva filaje pe la porţile şcolii ori ale tinerilor cu pricina şi cîteva discuţii: cu Procurorul, cu Informatorul, cu Comandantul şi cu propria nevastă. În scenele de filaj, filmate – ca şi celelalte, de altfel – cu o lentoare prin care regizorul a dorit să creeze cît mai strîns impresia de timp real (“Eu am încercat să păstrez timpul real, am încercat să păstrez toate regulile urmăririi”, a declarat Porumboiu), evident nu se întîmplă mare lucru: poliţistul, un bărbat interiorizat şi grav, fumează în pumni, zgribulit, se plimbă cu economie, vorbeşte la mobil, verifică timpul, după care se retrage în biroul lui amărît şi îşi scrie rapoartele. Are o problemă, care îl aduce în contradicţie cu toţi superiorii lui: nu i se pare că ţigara de haşiş pe care cei trei adolescenţi o fumează în parc în timpul pauzelor şcolare e un motiv suficient de serios pentru ca furnizorul – unul dintre ei – să facă ani buni de puşcărie! El, poliţistul, a văzut la Praga fumîndu-se haşiş pe stradă, la lumina mare, şi ştie că şi “peste tot în lume” o ţigară nu e condamnată de lege! Ei, bine, nimeni dintre superiorii săi, Procurorul sau Comandantul, nu admite un asemenea lucru: legea e lege, ea trebuie respectată! Cristi trebuie să organizeze flagrantul care să-l ducă după gratii pe adolescentul inconştient. Or, el nu vrea să organizeze acest flagrant, nu vrea să-şi încarce conştiinţa cu distrugerea vieţii unui puşti! În scena capitală a filmului, cea a întîlnirii cu Comandantul, la care asistă şi un coleg, Nelu (Ion Stoica), tipul de poliţist de modă veche, binecunoscut nouă, sînt puse în discuţie cîteva concepte (conştiinţă, lege, poliţist, morală), fundamentale şi pentru un apărător al legii, şi pentru un stat. Şi asta, ca răspuns la refuzul lui Cristi de a pune, în cazul dat, semnul egalităţii înte legal şi moral. Legea morală din el e un imperativ mai puternic pentru propria lui conştiinţă, decît o lege efemeră şi arbitrară chiar, votată de nişte inşi! Comandantul (Vlad Ivanov) face … maieutică cu protagonistul, îl pune să caute conceptele cu pricina în DEX şi, pas cu pas, îl aduce la ideea că omul legii (poliţistul) trebuie să apere legile ţării, indiferent cum sînt ele, altminteri s-ar instaura anarhia. Şi, dacă nu e dispus să se supună acestui comandament, tînărul trebuie să renunţe la calitatea de om al legii, şi cu asta basta! Dacă am înţeles bine finalul, Cristi e arătat pregătind – sau măcar ajutînd la organizarea flagrantului; însă, cel puţin pentru mine, rezistenţa lui încăpăţînată de a nu asculta orbeşte de lege a fost extrem de binevenită, de dătătoare de speranţă (am citit undeva o declaraţie a regizorului, cum că personajul are un corespondent, un model în realitate!). Prin urmare, i-am fost şi îi sînt recunoscătoare că a pus cruce imaginii poliţistului de modă veche, eternizată în mintea mea de cinematografie, presă şi literatură: un ins cazon, rudimentar, care “munceşte, nu gîndeşte”, un “om al legii” a cărui distincţie morală şi intelectuală poate fi simbolizată de… pumn şi de matracul de cauciuc! Aşa îl vedeam eu pînă la filmul lui Porumboiu pe poliţistul român, iar figura aceasta deprimantă, specifică statului dictatorial, era încă un argument că nu vom ajunge prea curînd la lumină. (Poate din cauza acestei imagini-clişeu am şi izbucnit spontan în rîs cînd l-am auzit pe Vlad Ivanov folosind cuvîntul “maieutică” – vai mie, mi se părea tare departe de mintea poliţistului român!)

Read Full Post »