Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 23 octombrie 2009

Pe Jenö Bartoş îl cunosc de mult timp – a avut generozitatea să-mi dea cîndva cîteva lecţii de desen în atelierul său şi al soţiei, pe atunci profă la liceul pe care, cu silă, îl frecventam şi eu, dar ca elevă…

Pictorul era sobru fără a fi rigid, critica fără a te răni şi te îndruma fără a fi pedant; adăugînd umorul lui discret, părea un camarad pe cinste. Pasionat de meserie şi de cultură, vorbea totuşi puţin şi, mai ales, fără gesticulaţie largă despre ele, ca un profesionist adevărat. Mai multe nu ştiu despre el, aşa că, dacă portretul pe care încerc să i-l fac aici rămîne unul aproximativ, de vină e faptul că, de foarte mulţi ani, noi doi abia de-am schimbat cîteva cuvinte în întîlnirile întîmplătoare de pe stradă.

Însă i-am văzut multe din lucrări, şi asta e suficient, cred eu. Nu spun o noutate: pentru cunoaşterea unui artist, ca şi a unui scriitor, sînt relevante, fireşte, şi… detaliile mai mult sau mai puţin anecdotice din viaţa lui, dar cel mai important e să-i cunoşti opera.

Mi-a plăcut dintotdeauna pictura lui Jenö Bartoş, însă am ezitat mereu să scriu despre ea, la gîndul inhibant că nu am în dotare „instrumentarul”critic necesar. Şi mai sînt plasticieni care îmi plac şi despre care am ezitat să scriu din acelaşi considerent. Pe de altă parte, mi se pare cum nu se poate mai frustrantă situaţia ca un artist plastic să facă, după ani mulţi de muncă, o expoziţie, iar ecourile ei, chiar în comunitatea locală, să fie ca şi inexistente. Sigur, acum există şi internetul, care te poate pune la curent cu ce se mai întîmplă în lume, care te poate ajuta să te faci cunoscut, prin care poţi intra în dialog cu alţii sau să-ţi pui în circulaţie ideile ori imaginile – dar eu una nu am găsit în paginile virtuale prea multe informaţii despre unii pictori ieşeni; postarea unor date şi fotografii ar fi putut-o face chiar ei, dar se vede că nu şi-au bătut prea mult capul cu asta pînă acum şi nu înţeleg de ce… În fine.

Dacă m-am decis acum să consemnez aici expoziţia lui Bartoş, intitulată „Lumi paralele”, nu e pentru că mi-am descoperit brusc vocaţia de critic plastic – ci pentru că mi-am zis că e mai bine să scriu stîngaci, decît deloc. Cine ştie, poate îi voi convinge măcar pe prieteni.

În vară, Jenö Bartoş a expus la galeria „Dana” din celebra stradă ieşeană Lăpuşneanu 16 tablouri, majoritatea de mari dimensiuni. Ceea ce mi-a sărit în ochi chiar de la prima vizită – am fost de mai multe ori – e înclinaţia plasticianului către idee. Însă cerebralitatea temelor şi tratarea lor la graniţa dintre figurativ şi abstract în lucrări ca Solie, Teoria Big-Bang, Visul lui Platon, Lumi paralele, Capătul lumii, Şaman ş.a. sînt fericit „umanizate”de sensibilitatea pregnantă a culorii. Culorile lui Bartoş, puse cu cuţitul pe pînză ori carton, în tuşe vibrante şi aparent foarte libere, capătă o rezonanţă, o forţă, o materialitate aparte graţie vecinătăţilor cromatice create de artist: un maro sau un gri sau chiar negrul – posomorîte şi terne în sine – se contaminează de strălucirea şi de prospeţimea verdelui smarald sau ale albastrului de cobalt sau ale nuanţelor de roşu, la rîndul lor potenţîndu-le pe cele din urmă. Totul într-un subtil regizat joc de planuri opuse: departe-aproape, înăuntru-afară, întuneric-lumină, aici-dincolo…

Cum spuneam, figurativul este aproape ocolit în lucrările expuse în galeria „Dana”; adesea, o formă recognoscibilă – un tors, de pildă în Solie – se opreşte la jumătatea drumului spre materializare, rămînînd suspendată între creat şi increat, lăsînd libertate imaginaţiei privitorului – să o continue, să o nască pînă la capăt? Chiar în picturile clar figurative, formele sînt epurate complet de accidental, spiritualizate, sugerate; iată, cele cîteva portrete – Cariatidă, Cavaler, Buna Vestire – au… lapidaritatea şi hieratismul sfinţilor din picturile murale, personajele supunîndu-se şi ele înclinaţiei pictorului de a reduce totul la esenţă. Acelaşi lucru se întîmplă şi în cele două mici naturi statice: buchetele de flori şi obiectele din jur sînt geometrizate la maxim, pentru ca să fie lăsate să vorbească numai volumele şi numai culorile.

Motivul cel mai frecvent din lucrările pictorului ieşean din această serie e ochiul, cu variantele… fereastra, uşa sau chiar luna!, prin care poţi întrezări o altă lume; şi acest motiv e o dovadă a obsesiei autorului pentru esenţe, pentru spiritualizarea materiei. Dar şi, pregnant, pentru surprinderea unui „dincolo” plin de mister, neliniştitor. Aşa se face că, în cele mai multe tablouri, începînd chiar cu frisonantul Beyond, apare, parcă pe neaşteptate, sau ochiul, sau uşa, sau fereastra spre acest „dincolo” – al lumii reale, al cosmosului, al lumii interioare – care trezeşte angoasa. Pentru că nu ştii sigur dacă tu, cel din faţa tablourilor, ai acces, prin aceste fante, la o lume paralelă şi străină ţie, sau cineva de acolo te aţinteşte, are acces la lumea ta prin ele…

(Publicat în revista ” Contrafort”)

Read Full Post »