Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 13 octombrie 2009

Uitatul în gol

În mentalitatea ţăranilor români, uitatul în gol e considerat un lucru rău, din moment ce e asociat cu diavolul. Rareori am văzut cînd eram copil vreun ţăran uitîndu-se lung în gol. Specialitatea asta părea să fie mai cu seamă a unei bătrîne din vecini, care, deşi acum sînt sigură că nu era o disperată, avea toate motivele de disperare. Trăia singură, într-o sărăcie lucie. De cum cădea seara, la noi şi la ceilalţi din jur lămpile ardeau – la ea, dacă se vedea vreo lumină cît de mică, ştiam că e pîlpîirea focului întreţinut cu vreascuri. Biata femeie, şi era tare fricoasă! Cînd se pregătea de culcare, încuia uşa, izbind-o cu genunchiul de mai multe ori şi numărînd cu voce tare fiecare izbitură: una! două! trei! Şi tot aşa, pînă ce zăvorul ruginit reuşea să intre în lăcaşul lui. Şi, poate, pînă ce duhurile nopţii erau puse pe fugă…

Am văzut-o deseori ghemuită pe prispă şi holbîndu-se fără ţintă cu ochii ei apoşi, peste care umbra morţii, a transformării în pămînt căzuse parcă dintotdeauna. Fiindcă auzisem mereu că, atunci cînd te uiţi în gol, te uiţi în „curul dracului”, eram sigură că asta face: avea ea o treabă cu dracul! Nici nu era greu pentru o minte de copil să clocească o asemenea idee: mai întîi, din cauza casei în care locuia, înaltă, pustie şi plină de cotloane întunecate; apoi a felului în care arăta chiar baba: neagră de funingine din cap pînă în picioare, măruntă, cu un gheb mare în spate şi pe faţă cu o pată vineţie cît o prună – întocmai întruchiparea vrăjitoarei din basme. Colac peste pupăză, căuta ierburi prin grădină şi o auzeam peste gard bolborosind toată ziua. Poate că, de fapt, doar culegea buruiene pentru păsările din bătătură, singura ei avere, şi doar tăifăsuia cu pomii, cu norii ori cu lucrurile, cum se întîmplă cu mulţi oameni care trăiesc singuri. Totuşi, noi, copiii, credeam că face vrăji. „Nu te du pe la ea, că o să te descînte şi pe tine!”, mă zădărau uneori prietenele, cu ton ameninţător. „Da’ nu m-a încîntat nimeni, ca să mă descînte ea!”, răspundeam, fără grijă. Avea cine să mă descînte, iar descîntecul făcut de mama sau bunica mea nu era ceva rău, de vreme ce îmi lua durerea de cap „cu mîna”…

Nutream faţă de vecina noastră sentimente amestecate: frica, de pildă, era învinsă de milă şi, mai ales, de acea atitudine iraţională care mă încearcă în faţa oricărei provocări: spune-mi că nu trebuie să fac un lucru şi, mai mult ca sigur, îl voi face, împinsă de o curiozitate mai puternică decît mine, „să văd ce se întîmplă!”. Aşa că îmi luasem obiceiul să sar gardul la babă, să-i duc lemne din grămada noastră sau cîte o farfurie de mîncare, cel mai adesea din chiar porţia mea: cum devenisem şi noi, prin grija partidului comunist şi a colectivizării, săraci, mama ştia bine ce şi cum avea în oale. Nu că s-ar fi supărat prea tare că „părăduiesc” mîncarea – uneori, chiar ea mă trimitea cu cîte ceva de-ale gurii la vecină -, însă nici bine nu i-ar fi căzut.

Mama nu dădea prea mare importanţă faptului că bătrîna stătea cu ochii „pe pereţi” şi nu de la ea, ci de la bunici şi de la oamenii din sat am auzit că a privi în gol înseamnă a te uita în „curul dracului”: uneori, cădeam şi eu în păcatul ăsta. Vorba aceea a prins rădăcini în mintea mea, dar explicaţia, greutatea ei le-am înţeles mult mai tîrziu: cînd nu e, pur şi simplu, visare cu ochii deschişi, privitul lung în gol e semn al disperării, al vacuităţii, al neliniştii, poate chiar un preambul al sinuciderii. „Dacă te uiţi mult timp în prăpastie, începe şi prăpastia să se uite în tine”, spune Nietzsche…

***

Ţăranii pe care-i cunosc eu nu se uită în gol. Mai întîi, nu au cînd, fiindcă tot timpul „dau de lucru mîinilor” lor, cu vorbele  Sfîntului Augustin. În zilele de sărbătoare, cînd stau la porţi sau în ogrăzi cu mîinile în poală, cei singuri, dacă par a se uita în gol, de fapt nu o şi fac, dovadă că nu au privirea aceea pierdută, alunecată în străfundurile neantului; mai mult ca sigur chibzuiesc în gînd că gardul trebuie îndreptat, că trebuie să plouă, că „n-a mai venit copilul cela acasă de mult” etc. Şi apoi, filozofia lor de viaţă, mentalitatea lor ancestrală nu admite pierderea de timp cu uitatul în gol, lucru considerat, cum spuneam, primejdios. Sau poate mintea ţăranilor noştri nu e… aptă să perceapă spaţiul vid dintre lucruri şi ei, dintre fapte şi ei şi să lunece în prăpastia acea bîntuită de vîntul morţii. Lumea lor e foarte concretă, foarte reală, abaterea de la ea, evadarea în iluzia care înfrumuseţează (în „nori” adică) ori în distopie (în „prăpăstii”) e condamnată. Am fost de multe ori pusă la punct cînd, copil fiind sau matur deja, rămîneam cu privirile pierdute; e ceea ce am încercat să surprind fulgurant într-o poezie despre lumea satului, publicată în volumul Tabieturile nopţii de vară (ed. Cartea Românească, 1989): „aici totul trăieşte / de la naştere / pînă la moarte: / totul E.// de aceea, ruşinat / mi-ascund chipul / cînd îl schimonoseşte / o Vedenie”.

***

Am tresărit cînd am regăsit în eseul „În fiecare limbă sînt alţi ochi” al Hertei Muller (vol. Regele se-nclină şi ucide, Polirom, 2005) gînduri despre ţăranii şvabi care par a avea aceeaşi atitudine faţă de privitul în gol: „Pentru cei mai mulţi nu existau lacune, nu trebuia să priveşti printre cuvînt şi obiect şi să fixezi nimicul, ca şi cum, glisînd din propria-ţi piele, te-ai pierde în gol”, spune scriitoarea (pag. 5). Gestul era simţit ca primejdios şi de către bunica ei, care, cînd îşi vedea fiica nefericită dusă pe gînduri, îi recomanda să facă ordine în dulapuri! Deci, să dea de lucru mîinilor ei, cum îi sfătuia Sfîntul Augustin pe cei încercaţi de tentaţia disperării, a neliniştii, a fricii.

În acelaşi eseu din Regele se-nclină şi ucide, Herta Muller spune că ea nu înţelege cum de te poate face credinţa să nu mai fii plin de frică şi de nelinişte. „Rugăciunea liniştitoare, menită să mă cufunde de îndată în somn, avea efectul contrar, îmi răscolea mintea. Aşa se face că nici mai tîrziu, şi nici pînă azi n-am înţeles cum poate domoli credinţa frica omului, cum poate reda altora echilibrul şi astîmpăra gîndurile din creier” (pag.7). Mie mi se pare că am înţeles, privindu-i şi încercînd să-i înţeleg pe ţăranii români. Ei nu privesc cu ochi buni anxietatea, teama de moarte: „de sub poala lui Dumnezeu nu poţi fugi!”, spun, acceptînd supremaţia lui Dumnezeu şi, deci, a morţii, îngerul negru trimis de El. Din momentul în care accepţi moartea şi te abandonezi total în puterea ei, n-o mai iei de fapt în seamă; nemaizbătîndu-te s-o înfrunţi, nu-ţi mai e frică de ea. Dacă le-a murit un animal sau un copil, dacă le-a luat foc casa, ei spun oftînd: „ei, aşa a fost să fie, aşa a vrut Dumnezeu!”, în loc să se întrebe dacă au făcut tot ce se putea face pentru a salva copilul, vaca etc. Dacă pornesc să rezolve o problemă grea, nu zic „trebuie musai să reuşesc!”, ci „cum o vrea Dumnezeu!”. Prin urmare, ei dau „vina” pe Dumnezeu dacă ceva le e împotrivă sau îi delegă toate grijile şi marile lor responsabilităţi, cam aşa cum face copilul cu părinţii lui. Felul ăsta de-a da piept cu evenimentele le asigură o anume detaşare, o formă modestă – ori fatalistă, depinde din ce parte vezi lucrurile – de a se raporta la viaţă: nu au mari aşteptări, de aceea nici mari deziluzii: „cum o vrea Dumnezeu”, „aşa a vrut Dumnezeu” etc. sînt formule care îi susţin. Dacă trec printr-o dramă, nu înseamnă că nu suferă, că nu disperă chiar, dar se împacă mai repede şi mai uşor cu situaţia şi cu ei înşişi. Şi astfel scapă de tensiunea interioară, de neliniştea prelungită. Şi scapă nu doar cei care cred cu adevărat în Dumnezeu. Chiar cei care nu cred de-adevăratelea au fost crescuţi în acest spirit de mici: să accepte că, dacă ceva nu le iese, „nu vrea Dumnezeu” şi basta! Educaţia tradiţională care înlocuieşte credinţa îi face să se împace uşor cu inacceptabilul şi se potolesc. Să fie tot ăsta motivul pentru care ţăranii români – şi românii, în general – se revoltă greu şi le trece repede?

***

Tîrziu, cînd nu mai eram copil, l-am văzut adesea pe tatăl meu privind lung în gol, cu un zîmbet amar pe buze. Pentru mine, era semnul cel mai vizibil că el nu (mai) era ţăran. Poate pentru că a locuit mult timp în oraş. Sau poate pentru că se născuse fără „ţărănie” în el.

Îmi imaginam că privirea aceea pierdută se datorează conştiinţei că nu a făcut nimic din ce visase pentru viaţa lui (pînă în ultima clipă, a suferit din cauza faptului că taică-său nu l-a dat la şcoală, ţinîndu-l argat la pămîntul pe care l-a pierdut odată cu colectivizarea comunistă). Dar asta era doar ce îmi imaginam eu. Fiindcă, ori de cîte ori l-am întrebat direct – e drept, fără a insista prea mult – la ce se gîndeşte, evita răspunsul. Tresărea, iar lumina aceea a privirii prezente, care la el atunci era coborîtă în adîncuri, se smulgea anevoios din abisuri, revenindu-i încet-încet în ochi. Şi omul inventa pentru mine tot felul de răspunsuri cusute cu aţă albă: că vremea s-a stricat, că pisica n-a fătat etc.

Totuşi, a murit de moarte bună. S-a îngăduit bine cu diavolul lui.

(Publicat în „Viaţa românească”, nr.1-2 / 2009)

Read Full Post »