Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 8 octombrie 2009

Octombrie

Soarele a trecut de amiază. Cu nişte flori în mînă şi cu o sticlă de apă, o lumînare, chibrituri, cîteva mere, nuci şi vreo trei struguri în plasă mă duc „la mama”. În faţa mea, amuşinînd exaltat tot ce-i iese în cale şi măturînd uliţa cu laţele urechilor lui, se rostogoleşte Biţu, cîinele-de-nu’ş-ce-rasă al surorii mele. Din cînd în cînd se uită îndărăt, să vadă dacă ariergarda –adică eu – îi acoperă spatele. Şi ariergarda e la post, avansînd şi ea repejor. Doar că ea adulmecă aerul mirosind năucitor a fragă neagră şi a must şi înregistrează, parcă nu doar cu ochii, peisajul peste care s-a abătut toamna ca o bombă atomică: toate frunzele au căzut pîrjolite la pămînt. Toate. Au rămas numai crengile negre, să scrie pe cerul călduţ un puhoi de mesaje indescifrabile. Cine ştie, poate tot atîtea S.O.S.-uri.

În poarta larg deschisă a unor vecini pe care nu-i cunosc, se lăţeşte o grămadă de porumb. Nevasta şi copiii desfac ştiuleţii aurii, tatăl trage un pui de somn chiar în faţa lor, pe coceni. Îi salut dar nimeni nu se uită la mine. E o linişte nefirească pentru ora asta a zilei: toată uliţa cu ochii mijiţi la soare şi respirînd agale tace parcă adîncită în sine…

Pe şosea, colbul e de un lat de palmă – n-a mai plouat de mult. Cum văd în depărtare apropiindu-se în trombă o maşină învelită într-un nor alb, mă refugiez cu grăbire pe trotuar. Biţu, cîinele-de-nu’ş-ce-rasă al surorii mele, a rămas un pic în urmă. Am schimbat rolurile, acum el e ariergarda. Prin curţi şi prin grădini oamenii robotesc prin vii sau pe lîngă clăile de porumb. Mai schimb o vorbă cu cîte unii pe care-i cunosc sau mi se pare că-i cunosc. N-au timp să mă întrebe ceva sau poate nici nu ştiu cine-i salută. Nu le las timp să-şi amintească, eu mă grăbesc. De parcă m-ar mîna cineva din urmă. Cînd cotesc pe uliţa cimitirului, cîinele nu mă mai vede. Se agită înainte şi înapoi pînă nimereşte calea, dar nu mă urmează. La puţin timp, aud o larmă de nedescris – potaia a reperat după un gard de ostreţe un curcan şi se vede că şi-a spus”acum, ori niciodată!”, de vreme ce se chinuie, lătrînd cît poate el de fioros, să se strecoare prin gard. Să-l sfîşie, nu alta, pe guşatul fudul. A, nu, stimabililor, îmi spun şi-i las în plata lor: mă grăbesc! Mă opresc la fîntînă, scot apă cu funia care îmi taie mîna, torn în sticlă şi mă spăl şi pe faţă. Arunc restul în tufele de mure dospind în verdele lor plin de vigoare…

În cimitir, copacii mai au destule frunze. Poate pentru că locul, ceva mai jos decît vatra satului, e mai ferit. Sau poate că însăşi desimea lor umbroasă i-a protejat: s-au înghesuit unii în alţii, ca oile atacate de lup, şi vîntul nu i-a putut scărmăna iar bruma n-a avut putere asupra lor. E cam întuneric pe sub poalele lor. Mă bucur că în jurul mormîntului mamei, chiar lîngă poartă şi troiţă, nu sînt copaci. Nici n-am plantat, că ei i-a plăcut soarele. Aşa că aici un soare moale luminează preajma, făcînd ca liniştea din grădina cu morţi să nu aibă nimic sumbru. Nu mă tem de ea şi nu mai am sentimentul că „trebuie să mă grăbesc”. Schimb florile cu cele aduse şi împrospătez apa în cana de lut, aprind lumînarea, apoi grijesc puţin mormîntul: pe pieptul mamei nişte gălbenele, pe pîntec o scînteiuţă, la picioare cîteva fire de crizanteme au rezistat nopţilor de octombrie şi trebuie plivite. În timpul ăsta, îi povestesc mamei ce s-a mai întîmplat de la ultima mea vizită. Ea nu zice nimic. Dar n-o judec. Apoi îi pun la cap merele şi strugurii şi nucile aduse. După care mă îndrept de spate şi, cu mîna pe lemnul crucii, mă uit prin jur. Tresar: pe un mormînt proaspăt, printre panglici şi coroane, cîteva pere de toamnă. Aha, alt „sonat”, îmi zic şi zîmbesc. Aşa-mi spusese soră-mea, să nu mai pun pe mormîntul mamei roşii şi fructe, să nu spună oamenii că sîntem sonaţi. „Ei, i-am răspuns eu atunci, şi alţii, în vechime, duceau ofrande la morţi!” Şi acum, iată, vedeam că numărul sonaţilor din sat s-a mărit…

Potaia mă aştepta la şosea. Cearta cu guşatul se terminase fără mine.Am luat-o spre casă. La un moment dat, un cîrd de copii, văzîndu-l pe Biţu, s-au bulucit asupra lui strigînd veseli, dar plini de respect: „e cîinele doamnei învăţătoare!”. L-au înconjurat, l-au luat în braţe şi l-au dezmierdat, la mine neuitîndu-se măcar o clipă. Frustrată şi geloasă, am dat să spun că eu sînt „mătuşa” lui, doar-doar ceva din celebritatea uriaşă a lui Zdreanţă se va revărsa şi asupra mea, dar am tăcut ruşinată: îmi amintisem, vai, că sînt adult. Şi chiar atunci, Hicleanul, vigilent, scăpă din braţele lor şi o zbughi depănînd din labele lui scurte. Copiii, care nu mă cunoşteau, se uitară cu reproş la mine. Am dat din umeri şi m-am retras grabnic, urmînd micul nor de praf ca o ariergardă credincioasă.

Read Full Post »