Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 24 septembrie 2009

Interviu realizat de Al. Cistelecan (VATRA, nr. 6-7, 2003)

Stimată Mariana Codruţ, nu vă e ruşine să scrieţi azi, A.D. 2003, poezie?

-Stimate domnule Cistelecan, după cîte ştiu eu, pînă acum poezia – ea, în sine – n-a omorît pe nimeni, n-a ţepuit pe nimeni, n-a lăsat pe drumuri pe nimeni, cu excepţia – eventual – a unora dintre autorii înşişi ! Apoi, poate n-aţi băgat de seamă dar, vrem-nu vrem, face parte din viaţa noastră, e prezentă de-a pururi şi în toate, ne « priveşte » pe toţi. Cu distincţii, e drept : cea de calitate stă mai mult prin biblioteci şi librării şi are un public foarte restrîns, un grup de « ţicniţi » ca şi, să zicem, muzica simfonică, şahul sau… biftecul tartar ; cea de toată mîna, de la texte de muzică actuală precum : « fata mea este model/ e fiică de colonel », la anunţuri publicitare ori sloganuri propagandistice gen « URSS/bastionul păcii e » are (a avut ?) un public-ţintă mult mai larg şi se întîlneşte, după cum spuneam, « în toate cele ce sînt/ şi-n cele ce mîine vor rîde (plînge) la soare » !

Apoi, poezia nu e impusă prin decrete prezidenţiale. Mai mult, nici stingherită, deşi eu una, dacă aş fi preşedinte, aş da un decret să facă salahorie în folos public măcar cîţiva ani autorul unor versuri ca « (Burebista) vino printre noi/ şi ne scapă de nevoi », că doar Burebista nu e vidanjorul nimănui !

Dacă poezia pe care o scriu vi s-ar părea o agresiune asupra minţii cuiva, la adresa limbii române ori a istoriei etc. etc., aş înţelege întrebarea dv. Altminteri, nu-mi rămîne decît să vă întreb la rîndul meu, parafrazînd / imitînd un celebru titlu arghezian : « de ce mi-ar fi ruşine ? »

Eu admir felul în care vreţi să evitaţi întrebarea. Dar însă totuşi, cînd faceţi cunoştinţă cu cineva (nu cu vreun literat), nu vi se strînge inima să vă recomandaţi « poet » ?

– A, despre asta era vorba ! O să vă dezamăgesc, nu mă prezint nimănui şi niciodată drept poetă sau, în fine, scriitoare. Spun doar că lucrez la cutare sau cutare instituţie ori că meseria mea de bază e profesor de limbă română şi numai dacă devine cazul adaug, eventual, că scriu. Şi numai dacă sînt întrebată spun şi ce scriu, şi nu, nu mi s-a strîns niciodată inima să « deconspir » că scriu poezie… Însă, da… da, aveţi dreptate, totuşi, e o nuanţă… Îmi dau seama acum că eu nu pronunţ, referindu-mă la mine, cuvîntul « poetă », ci doar că « am cărţi de poezie » sau că « scriu poezie ». Dar nu de ruşinea că o scriu, doamne, nu mi-e ruşine că scriu poezie într-un timp plin de etc.etc.etc., să ne-nţelegem… Nu ştiu de ce nu pronunţ cuvîntul « poetă », care însă nu mă deranjează cînd îl aud folosit de alţii despre mine… Poate pentru că îi atribui poetului aura extraordinară, mitică, aceeaşi pe care i-o atribuiam şi în copilărie sau adolescenţă…

– Bine, dar din cîte faceţi dvs., nu tocmai poezia e lucrul cu care vă mîndriţi mai mult, care vă reprezintă cel mai mult? De unde vine sfiala de a vă prezenta, pur şi simplu, „poet”?

– O să spuneţi că ţin cu tot dinadinsul să vă contrazic, să vă contrariez, şi nu e adevărat. A te mîndri e una, a fi reprezentat de ceva e alta. Nu mă „mîndresc” cu calitatea mea de poetă faţă de nimeni. Cînd totuşi am o reacţie exterioară în relaţie cu ea, e una mai degrabă de orgoliu, dar asta numai atunci cînd sînt contestată, negată sau cînd mi se ignoră cu desăvîrşire preocuparea, atributul, structura de poetă. Şi dacă mă „mîndresc” cu ceva, totuşi, din ce-i al meu, e că pot scrie (cînd pot)…

Cît despre a mă simţi reprezentată de poezie – just, mă reprezintă, total. Dar la ce bun să spun acest lucru, tam-nisam, unora care nu au legătură cu scrisul? Dacă m-aş nimeri printre nişte mahări politruci şi hoţi, mai mult ca sigur aş spune, cu trufie chiar, „sînt poetă!”, probabil pentru a sugera că n-am nimic de-a face cu lumea lor. Altminteri, n-are nici un rost. Să impresionez pe administrator? Pe instalator? Pe electrician? Pe vînzătoarele de la magazine? N-am făcut proba să văd dacă, într-adevăr, i-aş impresiona… Probabil, nu…

– Dar pe cine credeţi că ar trebui să impresioneze un poet?

– Pomenind de administrator, instalator, electrician, n-am vrut deloc să fac o judecată discriminatorie, ci pur şi simplu am vrut să spun că viaţa mea socială e destul de restrînsă, deci nu prea am cui să mă prezint, şi, pe de altă parte, că mi s-ar părea ridicol să-mi declin identitatea în faţa unor oameni aflaţi „în exerciţiul funcţiunii”…

Dar să revin la întrebarea dv.. Cred că poetul – n-am spus un poet! – ar trebui să impresioneze pe toată lumea. Eu fac din poezie un test de umanitate. Nu întîmplător mama mea, deşi ţărancă, deşi cu o minimă instrucţie, iubea enorm, dar enorm poezia: era un om de o rară nobleţe sufletească.

E drept că eu am predilecţie pentru un anume gen de poezie, aşa că poate în mintea mea la acea poezie mă refer, cu deosebire, cînd o numesc „test de umanitate”. Dar nu sînt chiar fundamentalistă. Nu are prea multă importanţă pentru mine dacă pe un ins îl impresionează versuri ca „Mereu şi mereu revii, tu, melancolie,/ O, blîndeţe a sufletului singuratec.”, pe altul – „Cică nişte cronicari / duceau lipsă de şalvari…”, pe un al treilea – „Pe drumul de costişă ce duce la Vaslui” etc.. Important e că omul îşi face răgaz şi pentru acest joc al minţii şi nu doar al minţii, că se lasă „catifelat”, că este receptiv la gratuitate, la copilărire, la gramul de dumnezeire, de miracol, de „lux” care se ascunde în orice formă de artă. Poezia e, pentru mine, nu doar o armă – ei, fireşte, măcar pentru moment, şi nu infailibilă- împotriva singurătăţii şi morţii, dar şi împotriva umplerii noastre cu pămînt, în viaţă fiind…

Însă eu sînt conştientă de faptul că poetul, poezia nu impresionează pe prea mulţi. Şi nici nu cred că va fi fost vreodată altfel. În plus, se vede cu ochiul liber că El si Ea sînt în pierdere de trecere…

-Şi cum vă explicaţi această „pierdere”? Pe ce se bazează?

-Cred că la noi sînt „vinovaţi” toţi, şi cei care fac poezia, şi cei cărora le este destinată, şi cei care intermediază relaţia poezie-consumator, adică profesioniştii criticii literare şi şcoala. Vă şi văd ricanînd: „aha, ştiam eu, criticii sînt de vină, desigur, desigur!” Dar, domnule Cistelecan, nu spun decît un truism: şi poezia e un „produs” şi doar ştim că orice produs are nevoie de publicitate. Şi mai ştim şi că o publicitate bună şi intensă vinde şi ce nu merită să fie vîndut! Poezia din România de acum e la fel de bună/proastă ca şi pe vremea comuniştilor, cînd avea mare trecere, dar mulţi critici, care atunci şi-au construit carierele pe comentariul ei, azi au abandonat-o. Vă asigur că nu-i judec, e numai o constatare – frustrantă, e drept – că de fapt n-au iubit poezia, ci doar… n-au avut încotro… Ştiu, s-a schimbat contextul, „priorităţile momentului” sînt altele, alte genuri literare au căpătat drept la viaţă şi e firesc să fie luate în seamă – dar oare de ce vedem noi, românii, lucrurile doar atît cît intră în raza ochilor noştri plecaţi? Iar dacă au abandonat-o pentru că… e proastă, îi plictiseşte etc., nu înţeleg ce-i împiedică să facă tabula rasa în zona asta…

Apoi: vorbind din proprie experienţă: eu n-am întîlnit în toată viaţa/ şcoala mea un profesor care să fi iubit de-adevăratelea poezia. S-o fi priceput şi înţeles, în aşa măsură, încît să ştie s-o facă pricepută şi iubită de elevi sau studenţi. (Admit că zona în care îmi duc eu viaţa va fi fiind o excepţie…) Comentariul poeziei, cînd nu se reducea la imbecilizantul „învăţaţi poezia pe de rost”, era fie ceva de genul : „în această poezie este vorba despre un sergent/meşter/piţigoi/sentiment etc. care face şi drege”, urmat de o plicticoasă, mecanică, inutilă numărătoare sau trecere în revistă a tropilor; fie o năucitoare „analiză” plină de cuvinte revoltător de mari, „abisale”, dispuse în nişte propoziţii atît de sofisticate, de „ezoterice”, încît speriat, intimidat şi cu senzaţia propriei tale nimicnicii, ignoranţe şi nevolnicii, renunţai la orice tentativă de-a te mai apropia de produsul cultural cu pricina. În gura unor asemenea dascăli, chiar şi cea mai simplă, caldă şi umană poezie devenea ceva extrem de complicat. Indigest, de-a dreptul! Nu-i mai puţin adevărat că şi manualele erau pline de poezii idioate. N-am să uit niciodată chinul meu de profesor cînd mi-a venit rîndul să predau o poezie din manualul de clasa a VII-a, cred, scrisă de Ion Brad şi intitulată „Fiul patriei”. Era o poezie atît de cîlţoasă şi de confuză, încît nici eu nu ştiam să le spun copiilor „ce face şi ce drege” suszisul fiu (care probabil era Ceauşescu). Poezia debuta cu un vers sunînd cam aşa: „El vine din (sau în?) istorie călare”! Doamne, cum să vină cineva din sau în istorie călare? îmi spuneam şi visam cu ură să-i dau lui Ion Brad pedeapsa pe care a primit-o frate-meu în armată: să cureţe cu un băţ de chibrit o sobă de teracotă! Ce una, una era prea puţin, douăzeci şi cinci mi se părea numărul cel mai potrivit! Ca să nu mai spun că, din cauza aceleiaşi poezii, cînd eram elevă, pentru că am uitat-o chiar cînd trebuia s-o recit pe scenă, la serbarea de sfîrşit de an, diriginta m-a pedepsit luîndu-mi coroniţa de flori care mi se cuvenea ca premiantă I ! Anul acela a fost singura dată cînd s-au dat, pe vremea mea, coroniţe de flori la premiu, şi eu n-am uitat nici azi suferinţa asta…

Pe de altă parte, cred că şi fatala îndepărtare a poeziei de formula ei originară – mizînd pe simplitate, recurenţă, incantatoriu -, rafinarea expresiei sale (prin rafinat nu înţeleg neapărat mai bun, superior) a făcut ca acest gen literar să-şi piardă mulţi degustători. Nu mă gîndesc, spunînd asta, la cei care, în frisonul galopant de mahalagizare care a lovit ţara de cîţiva ani buni, s-au lăsat seduşi la sînge de farmecele manelelor şi „lovelelor” – de la love! – sau cum naiba să denumesc însăilările de cuvinte mustind de pornografie, cabotinaj şi bancuri proaste, care trec drept poezie de amor!? Deci nu la ei mă refer, ci la ceilalţi, marea masă de fani modeşti, anonimi şi calzi, cum era mama, de pildă. Ei bine, aceştia, îngroziţi de amintirea unui – să zicem – Nichita Stănescu „foarte filozofic”, încifrat, abscons (sau „predat”, livrat cu desăvîrşire confuziei şi ceţii de către profii susamintiţi) şi ajungînd la concluzia că musai aşa o fi toată „poezia modernă”, au dat pur şi simplu bir cu fugiţii din faţa poeziei. Iată, tot din proprie experienţă, nu mai departe de sora mea, care e, totuşi, învăţătoare : mi-a zis că ea nu-mi „înţelege” poezia, dar eu am bănuiala secretă că nici nu a citit-o, victimă a prejudecăţilor de acest ultim soi fiind…

Sînt convinsă că abia o dată cu poeţii din generaţia mea, mulţi deveniţi profesori, poezia va ajunge altfel la cei tineri. Că nu va mai fi percepută ca un lucru fără nici o relaţie cu viaţa vie, un lucru greu, „filozofic” şi, pe lîngă toate, şi… de învăţat obligatoriu pe de rost! Dar nici o şuşanea sau un loc de desfătare pentru tot soiul de cuvinte prin care cei cu, probabil, probleme de ordin sexual sau mentalo-…sexual se defulează – ca să nu spun altfel – public.

Şi eu cred că primul – şi cel mai important – aliat al scriitorului (şi poetului îndeosebi) e profesorul. Dar alianţa asta nu merge chiar bine. Nu ştiu dacă aţi fost vreodată invitată la un liceu să staţi de vorbă cu viitorii dv. cititori, să le Poate că lucrurile nu-s cu totul pierdute. Cum aţi vedea dv. funcţionînd această alianţă?

-Nu, după evenimentele din decembrie 1989, n-am fost niciodată invitată într-un liceu sau în vreo şcoală generală. Înainte da, dar ştiţi bine că atunci nimeni nu dialoga cu nimeni. Copiii erau… adunaţi, poetul îşi citea sau recita poemele, apoi pleca nestingherit şi, eventual, confuz, întrebîndu-se „ce-a fost asta?”. Ce să fie, doar o „manifestare culturală”, pe care UTC-ul judeţean sau cel din şcoala cu pricina sau Comitetele de cultură locale o bifau în agendele lor, mulţumite că pot raporta sus că au avut activitate ! Din punctul ăsta de vedere, într-adevăr, noi, scriitorii, am fost nişte… privilegiaţi: ne vedeau la faţă copiii şi „oamenii muncii” mai des. (Aşa am văzut şi eu pentru prima dată la faţă un poet, cînd eram prin clasa a V a, la şcoala din satul meu. Şi chiar dacă era unul din acei barzi fără de moarte pe plaiurile noastre, în opera cărora, în timp şi prin magia lirei lor, Ilenuţa-tractorista a luat chipul lui… Epiphanie, pe mine întîlnirea m-a emoţionat în cel mai înalt grad cu putinţă pentru un copil.)

Nu sînt prea optimistă gîndindu-mă la o atît de necesară totuşi alianţă scriitor- profesor. E drept, nu cunosc mediul profesorilor de liceu. Însă, întîmplător, ştiu destule şi… neîmbucurătoare despre mediul universitar. La cel ieşean, mă refer. Cu excepţii, fireşte, universitarii – nici chiar cei de la Litere – nu citesc revistele literare şi au o vagă orientare în mişcarea literară contemporană. Au rămas cu lecturile, în cel mai bun caz, la generaţia 60, adică Stănescu, Sorescu, Blandiana, Păunescu… Şi un alt lucru care mi se pare foarte trist: cei mai mulţi nu au curiozitatea măcar să-şi citească, să-şi invite şi să-şi popularizeze în sălile de seminar proprii ex-studenţi, deveniţi scriitori, cum am aflat că fac universitarii bucureşteni şi poate şi alţii, nu ştiu…. Nimeni din generaţia mea sau din cea a nouăzeciştilor nu a fost invitat într-o sală de seminar la o oră de întîlnire cu studenţii, cei de la Litere măcar. E posibil ca din alte generaţii să fi fost invitaţi, dar în mod sigur foarte rar şi doar accidental.

Apoi, cel puţin pe lîngă Literele ieşene, nu există cursuri de creative writing, ţinute de scriitori – cum există în alte ţări – unde studenţii s-ar putea apropia nemediat de genul ăsta de vieţuitoare bipede. Cred că ar fi un lucru bun să existe şi pe lîngă universităţi, şi pe lîngă licee asemenea cursuri… Am mai putea vorbi şi despre cenacluri, şi despre revistele studenţeşti şi şcolare sau, ştiu eu?, despre şcoli sau tabere de vară organizate în comun de USR şi Inspectorate… dar… dar, din păcate, nimeni şi nimic nu-l poate înlocui pe animatorul literar autentic, pe profesorul de literatură îndrăgostit de obiectul muncii lui. Sau, cine ştie, poate doar agentul literar, nume care însă, pare-mi-se, încă nu există în nomenclatorul profesiilor din România.

Poate că la universităţi lucrurile nu sînt – cel puţin nu peste tot – atît de grave. Literatura contemporană ocupă, totuşi, destul loc. Dar şi ce spuneţi dv. e adevărat. Ceea ce înseamnă că divorţul e mult mai grav, înseamnă că literatura contemporană trebuie să moară pentru a ajunge la şcoală. Cum vă explicaţi această ruptură? Totuşi, scriitorii au o grămadă de colegi care sînt pe diverse trepte ale învăţămîntului… De ce nu mai există comunicare între şcoală şi scriitori? Nu cumva şi voi, scriitorii, aveţi o parte de vină? Nu cumva vă ţineţi nasul prea sus, în loc să vedeţi în bietul profesor un adevărat coleg?

-Da, sigur, ce-am spus eu despre învăţămîntul universitar se referea numai la mediul ieşean, unde, repet, există – slavă Domnului! – şi destui oameni şi cărturari minunaţi; de altminteri, cu unii comunic destul de bine, în particular şi ca redactor la editura universitară, deci nu se pune problema că nu aş avea suficientă consideraţie pentru meseria asta şi pentru acei profesori care-şi respectă obrazul… Însă doar ştiţi că universităţile noastre sînt încă pline de caracudă. De inşi intraţi cîndva pe bază de dosar, ca să „ţină totul sub control” şi ca să le facă viaţa amară celorlaţi, intraţi pe bune. Şi care acum îşi aduc discipoli după chipul şi asemănarea lor!…

Aveţi dreptate, literatura română de azi e bine reprezentată în învăţămîntul universitar. Adică în programă. Însă o universitate nu e făcută doar din secţia/secţiile „Limbă şi literatură română”. Iar profesori de literatură română, „perioada contemporană”, cîţi pot fi? Şi 10 să fie în una şi aceeaşi instituţie : pot ei singuri să dea piept cu uraganul stării de semianalfabetism literar cu care intră destui la Universitate? Ce să facă un profesor universitar cînd găseşte în tezele unor studenţi de la română, în loc de Din ceas dedus (I.Barbu), „Din ce-aţi dedus?” Nu poate face nimic, bietul de el, decît un infarct…

Şi aveţi dreptate şi cînd spuneţi că divorţul profesor/literatură/scriitori e mult mai adînc. Nu cred însă că se datorează în mod semnificativ infatuării scriitoriceşti ( care există, cum să nu, cine-a mai văzut vreun artist neîncrezut?). După mine, cauza unei asemenea neaderenţe, sau, ştiu eu cum să spun, a unui asemenea… vid de receptare vine, ca să-l citez pe poetul suspomenit, călare din şi în istorie. Adică e şi străveche, şi nouă, pentru că după ’89 lucrurile nu s-au schimbat decît în rău. Şi anume, mă refer la admiterea la Litere. Facultatea asta nu e (şi n-a fost nici pe vremea cînd eram eu studentă) tratată de către „foruri” ca o facultate… vocaţională, cum sînt cele de muzică, pictură, sport etc. Candidatului nu i se testează, la început, minuţios, calităţile de filolog, pe care trebuie să le aibă nu doar un scriitor… Ce profesor/curs/lege ar putea să facă, ulterior, din cineva fără organ pentru cuvînt un ins sensibil la virtuţile acestuia? Am găsit în traduceri şi cărţi de-ale filologilor, apărute după ’89, perle monstruoase, ca: „pansează-l tu, că ai manualitate”, în loc de „că te pricepi „ ; „Doamne, iartă incredulităţii mele”, în loc de „Doamne, iartă necredinţei mele”; „prima notă informativă despre Lamartine…”, în loc de „prima referinţă bibliografică…” (gura păcătosului!…) !!! Şi pot înşira zeci, sute de exemple de soiul ăsta. Pot fi suplinite bunul simţ lingvistic înnăscut, „nasul” bun, „urechea” fină de conştiinciozitate şi toceală? Nu, eu nu cred că pot. Şi nici un prof, cît de strălucit ar fi el, nu poate face bici de mătase din ştiţi dv. ce…

Or, poezia nu se face – îmi cer iertare pentru truism – cu idei, ci cu… cuvinte. Un ins, intrat la Litere în anii ’80 cu toceala pînă la demenţă a comentariilor prefabricate şi a gramaticii, iar azi doar cu notele din timpul liceului, în cazul cel mai bun, şi cu… taxă, în cele mai multe şi sinistre cazuri – un asemenea ins, ajuns prof, nu poate pricepe nimic din literatura de azi, cea plină de aluzii, jocuri de cuvinte, intertextualisme, polisemantisme, ironie, construcţii lingvistice de tot soiul etc. etc. etc. E posibil să ştie să predea corect şi convingător „predicatul nominal”, dar o fi destul?

-Înţeleg că nu vă puneţi mari speranţe în acest public, totuşi, cel mai recomandat. Dar atunci pentru cine credeţi că se va mai scrie poezia? Şi încotro ar trebui s-o ia, pentru a-şi găsi un public? Care din formulele poetice de azi a agravat această ruptură? Care credeţi că ar putea-o repara?

-Dacă nu-mi pun mari speranţe în acest public, nu înseamnă că-l neg total. Ştiţi cum se spune, rău e cu rău, dar mai rău fără rău… Fireşte că tot pentru el se va scrie, însă mie îmi place să sper că, schimbîndu-se la nivel de minister modul de-a concepe învăţămîntul, publicul literaturii se va filtra, se va distila, se va schimba şi el în mai bine. Nu văd de ce s-ar schimba poezia, nu poezia – vorbesc, desigur, despre aceea care-şi merită numele – trebuie neapărat să „coboare” spre cititori, ci cititorii trebuie ajutaţi să meargă în întîmpinarea ei, pentru a o înţelege. Şi, mai ales, pentru a distinge şi singuri poezia bună de făcătură. Pentru că la ora actuală, A.D. 2003, în România este multă harababură şi confuzie: avem zeci de rimbauzi, sute de baudelairşi, mii de stăneşti şi de soreşti etc.! Tot felul de „trubaduri”, îngrozitori de activi, care au privilegiul neaşteptat şi nesperat de a fi şefi de reviste, de cenacluri şi de concursuri, se desfăşoară nestingheriţi şi se autopropun drept poeţi, ba şi înaintemergători în domeniu, compromiţînd însăşi ideea de poezie. „Ei, şi ce? veţi spune. Cine-i ia în seama?” Asta întrebaţi-i pe miile de tineri şi tinere care trec prin mîinile/revistele/cenaclurile lor şi se uită la ei ca la Mesia…

Fireşte, suszişii barzi profită tocmai de faptul că mulţi dintre criticii consacraţi de poezie s-au retras, iar cîţiva din cei rămaşi joacă, stupefiant, după cum li se cîntă… Însă, cel puţin aici, sînt mai optimistă : îndrăznesc să sper că starea asta de lucruri nu va mai dura mult. Noua generaţie de critici e în plină ebuliţie şi are nu puţine nume deja recunoscute. E clar că ei sînt cei care, într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat, vor despărţi hotărît apele. Şi vor deveni şi „translatorii” poeziei actuale pentru cititori. Şi, cine ştie, poate şi intermediatorii în relaţia scriitorilor cu profii, nu doar cu cititorii obişnuiţi…

-Dar dv. nu vă simţiţi ameninţată/eliminată de noua poezie?

– Eliminată din ce? De unde? Nu apar în dicţionarele făcute de… centru, cu excepţia celui coordonat de I.B.Lefter. Nu sînt inclusă în manuale şi nici în vederile, jocurile sau planurile cuiva. Constatarea asta mi-a creat o anume frustrare şi amărăciune şi revoltă interioară pînă acum cîţiva ani. Între timp, mi-am mai revenit şi văd mai ales partea bună a lucrurilor : şi anume, că sînt cu desăvîrşire liberă să scriu ce vreau, fără să ţin cont de nimeni şi de nimic şi chiar fără să-mi pese de nimeni şi de nimic. Ameninţată? Ei nu, chiar nu… Eu sînt scorpion şi, întîmplător, pot confirma că e adevărat ce se spune despre acest semn zodiacal : mă simt ameninţată continuu, cu asupra de măsură, de „agresori” cu mult mai pregnanţi şi mai persistenţi… Şi nu, poezia nouă nu face parte din ameninţările exterioare care ar putea rivaliza, concura cu ei…

-Nu staţi rău cu moralul. Dar ce rost i-aţi mai încredinţa poeziei, azi? Aţi auzit, fireşte, că ne facem de rîs în ochii lumii continuînd să scriem poezie şi dovedind c-am rămas nişte retardaţi…

– Nici aurolacii nu stau rău cu moralul, domnule Cistelecan… Ce rost i-aş mai încredinţa azi poeziei? Rostul ei, unul la fel de important ca şi cel al medicinei sau cizmăriei, al cascadelor şi al livezilor de meri, al creşterii albinelor şi al construirii caselor… Adică acela de a face ca lumea să fie completă. Mai mult, cred că aşa cum oamenii se nasc, se îndrăgostesc, fac amor şi copii chiar şi în vreme de război sau de ciumă şi nimeni nu se miră şi nu găseşte nelalocul lor asemenea lucruri, aşa nu poate fi nelalocul ei nici poezia, în nici o epocă, în nici un peisaj, în absolut vorbind. Ea e a oamenilor la fel de intim ca şi sentimentele, chiar dacă în forme uneori nemanifeste, discrete, voalate…

Spuneţi că unii se miră totuşi, ba ne şi consideră retardaţi mintal că mai scriem încă poezie… Am auzit şi eu. Am mai auzit şi că poezie multă se scrie fie în societăţile evoluate, fie în cele primitive. Ei bine, nu e adevărat. Noi nu sîntem nici o societate evoluată, nici una primitivă şi, totuşi, scriem multă poezie. Mie mi se pare un lucru bun. Cum am mai ilustra vorba că românul s-a născut poet?!… Dar, ştiţi, nu numai românul s-a născut poet, ci şi… spaniolul. Dintr-o statistică, întîmplător ajunsă sub ochii mei, am aflat că acum vreo doi ani în Spania s-au editat nici mai mult, nici mai puţin decît trei mii de volume de poezie! Şi numai faptul că eu nu am găsit alte statistici, din alte ţări, nu e un argument hotărîtor că francezul sau americanul sau italianul nu s-ar fi născut, şi ei, poeţi!

Am absoluta convingere că toţi cei care afirmă că sîntem caraghioşi că scriem poezie au idiosincraziile, resentimentele, motivele lor personale. Că adică nu spun lucrul ăsta din senin şi obiectivi. Noica zicea, pare-mi-se, şi el, aşa ceva: însă nu doar că era într-un fel de conflict cu lumea literară, în anii aceia chiar că dominată de poezie, dar se ştie că ar fi vrut – şi e de înţeles din partea unui filozof – să se scrie pe aici mai multă filozofie. Alţii, tot pe atunci, şi-ar fi dorit probabil să scriem manifeste, şi iar e de înţeles. Acum, cei care acuză poezia e posibil să fie nemulţumiţi că nu se scrie mai mult eseu sau dramaturgie sau sociologie sau alte genuri scriptice, mai văduvite la noi. E oare vinovat poetul că nu apar mai multe cărţi „serioase” în România?

Pe de altă parte, eu nu mă îndoiesc de faptul că mulţi din denigratori au ajuns denigratori pentru că sînt sastisiţi de tonele de maculatură lirică deversate anual pe pămînturile patriei şi trecînd drept poezie. ( După cum vedeţi, iar ajungem la rolul extrem de important al criticului…) În plus, noi, cu toţii din ţara asta – care sîntem pur şi simplu torturaţi zilnic de tot felul de griji materiale, de cele mai aberante forme de birocraţie şi de cele mai aberante neplăceri legate de transportul în comun, apă, lumină, căldură etc.- ne întoarcem faţa cu greaţă cînd auzim că ditai Prim-ministrul, ministrul sau primarul de municipiu ( ba chiar şi un prezident al Republicii!), în loc să arate galbeni ca ceara şi să-şi îngusteze mereu cureaua ca dovadă că nu mai pot de grija ţării sau a contribuabilului, aruncă pe piaţă, mă-nţelegi?, poeme şi proze şi memorii scrise în chiar timpul mandatului lor. În chiar timpul cînd în spitale trebuie să te duci cu antibioticele şi anesteziantele tale şi trebuie să dormi cu ochii în patru să nu fii surprins cînd îţi cade tavanul în cap; cînd părinţii fac infarct la uşa liceelor unde copiii lor au picat bacalaureatul pentru că… s-au greşit de la minister grilele de examen; cînd românul e în stare să sape şi un tunel pe sub pămînt, ca Monte-Cristo, numai să poată fugi din ţară, să-şi caute de lucru aiurea; cînd în cele mai multe case apa la WC nu se trage decît după ce merge toată familia, ca să se facă economie; cînd mor pe capete sute de mii de inşi din cauza hipertensiunii, accidentelor cerebrale, bolilor de rinichi şi de plămîni, medicamentele avînd preţuri astronomice… Da, dumnealor, primarii şi miniştrii şi prim-miniştrii României actuale scriu, în nopţile albe ale românilor, poezie! Asta da, e o dovadă de retard mintal. Dar de ridicolul şi de bătaia asta de joc nu poezia e vinovată. Ci Garda financiară, sau Comisia de etică, sau partidul dumnealor, sau guvernul şi şeful dumnealor, că doar nu le putem cere chiar dumnealor bun-simţ şi ruşine şi măsură! Şi… lecturi elementare. Nu mai departe, din… Creangă, cel care spunea că fiecare trebuie să-şi ştie rolul, rostul său pe pămînt : dacă-i cal, să tragă; dacă-i, popă, să cetească; dacă-i copil, să se joace.

Read Full Post »