Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for 5 septembrie 2009

Nu am acceptat niciodată ideea că mama mea e muritoare. Acum, cînd a murit, mi-a devenit cum nu se poate mai clar că nu doar în copilărie, ci tot timpul cît am trăit amîndouă în aceeaşi lume sublunară, eu nu am văzut în ea un om de rînd. Adică nu am admis că durerea poate s-o doară ca şi pe mine, că frigul poate s-o înfrigureze asemenea mie ori că spaima o poate înspăimînta întocmai ca pe mine. Nu, nu am fost niciodată stăpînită de gîndul că ar putea fi din aceeaşi carne şi din acelaşi sînge cu mine, copilul său. „Ştiam” că există Dumnezeul cel mare, pe care mama îl pomenea uneori, dar pentru mine ea era Dumnezeu. Şi cine a mai văzut un dumnezeu obosit, bolnav sau înfricoşat?

Uneori, se întîmpla cîte o după-amiază de duminică. Vara. Vară uscată, fierbinte. Prin grădini sau pe drum, nici ţipenie de om, nici un zgomot. Salcîmii din jurul casei şi plopii nu mai foşneau, aerul încremenea în văzduh în valuri de teracotă aurie, porumbeii sălbatici, toropiţi de căldură, tăceau prin frunziş. Sau poate muriseră! Dacă atunci se întîmpla ca mama să aţipească, mă cuprindea un de neînţeles sentiment de singurătate şi teamă: sîngele îşi pierdea vibraţia, ziua se umplea de lipsă de rost, mă simţeam ameninţată ca de moarte. Cu o iubire plină de cruzime, făceam zgomot să se trezească. Şi, dacă nu reuşeam, o strigam, îi treceam mîinile peste faţă, îi ridicam pleoapele pînă ce, biata, se întorcea la mine: cînd ochii ei albaştri se deschideau, privindu-mă cu infinită dulceaţă, sîngele revenea în inima lumii…

***

Că lucra în grădină sau în casă ori cosea la maşina noastră Singer, nu mai termina de recitat poezii, de cîntat sau de spus tot felul de istorii. Îmi povestea cîte şi mai cîte: despre fraţii ei morţi pe Frontul de est – şi plîngea; despre anii copilăriei ei nenorocite – şi suspina; lăcrima pentru boala vreunui copil din vecini; pentru basarabenii deportaţi în Siberia; pentru evreii purtaţi în vagoanele de tren ferecate, prin căldura sufocantă a verii; pentru înfometaţii din lumea largă; pentru cerşetorii şi nefericiţii de pe stradă; pentru părinţii ei, că erau bătrîni şi neputincioşi; pentru tata, că era la Iaşi, „prin străini”; pentru sora ei, rămasă văduvă de război la douăzeci şi şase de ani cu doi copii mici; pentru boii şi oile şi pămînturile noastre luate cu japca de comunişti; pentru noi, plozii, că nu avea cu ce să ne îmbrace şi să ne poarte cum şi-ar fi dorit…

Îmi povestea şi viaţa lui Iisus. Dar istoria asta o spunea cu o aşa participare emoţională, încît eram sigură că Iisus a fost cineva pe care ea l-a cunoscut nesmintit mai demult. Poate era un prieten din copilărie (şi eu îi şi vedeam mergînd amîndoi cu vaca la păscut!), un consătean ori chiar o rudă iubită.

Cînd ajungea la refugiul în Egipet al Fecioarei cu pruncul, mama plîngea chinuit, retrăind probabil refugiul propriei familii din faţa frontului, din cauza căruia şi-au părăsit casa şi agoniseala de-o viaţă în voia sorţii. Iar cînd înşira, suspinînd, patimile lui Iisus, ceva-ceva mă făcea să cred că simţea şi gustul de oţet al vremurilor care a legat-o de pămîntul strămoşesc, privînd-o de bucuriile învăţăturii; simţea şi suliţele înfipte de război în coasta familiei ei, dar şi durerea răstignirii pe crucea sărăciei de către comuniştii care i-au deposedat – pe ea, şi pe tata, şi pe ceilalţi ca ei – de toate bunurile şi de toate drepturile…

Îmi plăcea s-o ascult, dar nu-mi plăcea să plîngă. Fiindcă atunci simţeam o mare povară pe inimă: Dumnezeu apăsa cu toată greutatea lui pe inima mea. Eu trebuia să-l car pe umerii mei! Astfel că mai totdeauna eram pusă în faţa unei alegeri dureroase: să-l las să-mi povestească, dar să-l aud plîngînd, să nu-l mai aud plîngînd, dar să renunţ la poveştile lui. De cele mai multe ori, alegeam povestitul, mai ales că şi Dumnezeul meu abia aştepta s-o facă pentru mine.

Cînd eram foarte mică, dacă îi simţeam lacrimile în gît, plîngeam şi eu cot la cot cu el, că, de ne-ar fi văzut cineva, s-ar fi crucit. Ceva mai tîrziu, ca să mă apăr de lacrimile lui, fie îl rugam să tacă, fie îi porunceam furioasă: ”Nu mai plînge! NU MAI PLÎNGE!”

***

La plecarea la Iaşi, la liceu, m-am eliberat oarecum de mama, de durerile ei. Mi-am rupt cordonul ombilical cu dinţii. Au rămas să-l poarte pe Dumnezeu pe umerii lor sora, revenită ca învăţătoare în sat, şi, mai tîrziu, tata, întors şi el acasă, pensionat din cauza unui accident. Dar oare şi ei gîndeau ca mine? Oare şi ei vedeau în mama un dumnezeu? Asta n-o ştiam. Dar nici n-o credeam. Şi eram liniştită.

Din fericire, cît am fost împreună zi de zi, ea n-a zăcut niciodată la pat, răcelile obişnuite ducîndu-le pe picioare. Şi după ce am plecat, tot pe picioare a dus bolile care o încercau. De la un timp – era deja înaintată în vîrstă – a dat semne că nu mai voia să trăiască: nu mai avea grijă de ea, iar asta îl supăra pe tata şi o scotea din minţi pe sora mai mare, care fulgera plină de obidă… Cînd am aflat, în capul meu a mijit bănuiala că, şi pentru ei, mama tot rolul lui Dumnezeu trebuia să-l joace, fiindcă, iată, nici ei doi nu-i îngăduiau să fie ce era: un biet om, adică…

Cu cîţiva ani înaintea de a muri – eram în sat –, s-a simţit rău şi s-a dus să se culce. În plină zi! În timpul săptămînii! Nemaipomenit! De necrezut! Toţi ne foiam încolo şi-ncoace pe lîngă odaia ei, aşteptînd să se scoale, speriaţi şi nervoşi că e bolnavă, uimiţi că îi trebuie pentru a învia mai mult de o oră, două! Atunci mi-a fost aproape clar : da, şi pentru sora şi tatăl meu mama tot Dumnezeu era. Înspăimîntător!

Cu puţin înainte de sfîrşitul ei, pe care nu l-am presimţit, am dus-o la spital pentru un banal control la ochi şi ea a căzut acolo, lovită de un atac cerebral: vai mie, Dumnezeu venise la mine să moară, mă alesese pe mine să-i văd chinul cumplit pe care nici măcar nu-l putea povesti, să-i port trupul inert pe umeri! Şi eu, doborîtă de groază, dar şi de o urmă de resentiment („deci e muritor, m-a înşelat!”), a trebuit să găsesc energie să-l car pas cu pas timp de două săptămîni către tărîmul morţii izbăvitoare. Am internat-o, sunînd în sat în fiecare zi ca să-i ţin la curent pe tata şi soră-mea cu evoluţia bolii. De fiecare dată, tata, surd la vorbele mele, o ţinea una şi bună: „spune-i mamei să vină acasă!” „Nu mai poate veni, tată, nu mai mănîncă, nu mai vorbeşte, e în comă!” răspundeam. Dar el nu putea crede: „spune-i mamei să vină acasă!”. „E gata, tată, mama noastră, nu înţelegi?” l-am repezit într-o zi, orbită de furie. „Chiar dom’le, chiar? Şi cum adică, nu se mai face bine!? NU SE MAI FACE BINE???” , m-a întrebat tata, şocat.

Putea fi mai clar de atît? Nu, nu putea fi: deci nici el nu credea că e muritoare, or el nu era „copil”!

Post factum, m-am culpabilizat de multe ori pentru viziunea asta, în fond plină de o cruzime inocentă, asupra mamei. Însă, cînd am aflat proverbul evreiesc, de o rară frumuseţe: „Pentru că Dumnezeu nu putea fi peste tot, el a inventat-o pe mama”, m-am gîndit că e un lucru pe care-l trăiesc poate toţi. Aproape o fatalitate, deci. Şi m-am resemnat.

Read Full Post »

Pe drumul de costisa al Comarnei, in fata mea si in spatele Gretei mergea, cu un pas de soldat trecut prin multe – asa mi-i imaginam pe pazitorii fortaretei Bastiani din Desertul tatarilor – , Domnisoara Tincuta. Cojocul din blana artificiala, legat strins in talie cu un cordon de piele neagra, purta si el semnele razboiului cu ploile, vintul si zapada. De sub caciula de miel, ochii verzi ca buratecul ai Tincutei te priveau mereu cu un zimbet care te putea insela, luindu-l drept ironic. Insa eu n-am intilnit niciodata in viata mea un om mai putin ironic si mai „copil bun”. Un copil pentru ale carui vreo 45 de kg in carne si oase, ori de cite ori rabufnea o pala de vint mai serioasa, ma temeam ca vor zbura in tarii. N-ar fi fost o miscare prea inspirata, pentru ca noi ar fi trebuit sa ne lasam tagirtile in drum si sa fugim nauci pe dealuri, impiedicindu-ne printre butucii viilor, printre ciresi, sa o prindem, ca sa nu se faca zob in cadere, si nu stiu zau daca am fi fost in stare de atita eroism. Insa temerea mea era aiurea: cele doua sacose cu care se prelungeau in mod natural miinile Tincutei erau atit de grele, incit ea n-ar fi putut s-o ia din loc nici chiar la un uragan. Sint convinsa ca nu se despartise macar pentru o zi, in cei vreo 15 ani de naveta, de bagajele astea si, mai mult ca sigur, in principal din motivul sa n-o ia vintul pe sus! Era clar, ea nu se voia un personaj al lui Chagall. Si daca si-o fi dorit – ei bine, asemenea lucruri noi nu ni le-am spus niciodata in cei trei ani de front comun.

Si la sacosele ei, nu numai la ea si la miinile domnisoarei Sanda, ma uitam eu fascinata. Chiar daca aflasem inca din prima zi ce se ascundea in pintecul lor de doc: intr-una, colega noastra avea, fireste, material didactic, planuri de lectii meticulos pregatite si un vesnic teanc de caiete sau de file cu lucrari scrise. Maruntaiele celeilalte burti insa erau cele de poveste.

Se intimpla asa: noi intram in cancelarie dupa un ultim asalt al dealului in virful caruia era scoala. Rebegiti de frig, ca vai de noi. Ca sa incapa rebegitii veniti de pe drum, colegii din sat isi faceau de lucru cu elevii pe holuri sau in curte. Si noi ne scoteam mai intii hainele, apoi borcanele cu mincare, rapid plasate dupa soba fierbinte. Ei bine, momentul asta devenea la Tincuta apoteotic. Din cea de-a doua sacosa a ei, scotea (indiferent de anotimp, de zi, de starea vremii si eram sigura ca indiferent si de coltul globului, de sistemul politic, de starea economiei mondiale etc.etc.) urmatoarele obiecte, pe care le insira meticulos pe masa lunga si dreptunghiulara, acoperita cu pinza rosie: una bucata termos maricel cu ceai; una bucata termos mic cu cafea; un servetel flausat in care erau invelite lingura, lingurita, cutitul si o furculita; o punga de hirtie cu citeva felii de piine in ea; doua borcanele cu mincare gatita – iahnie de cartofi, orez cu cirnati, tocanita de pui s.c.l., plus un sandwich pregatitor. Si servetele. Sandwich-ul il minca imediat ce ajungea, asezonat cu un pahar mare de termos maricel plin cu ceai fierbinte si un pahar mare de termos mic plin cu cafea fierbinte; mincarea gatita, incalzita iarna, cum spuneam, dupa soba, si restul de udatura ramineau pentru ora 10. Mereu la fel, cu rigoare neabatuta, de amploaiat gogolian.

Asezati toti jur-imprejurul mesei, fiecare cu tartinele lui mai mult sau mai putin prapadite (hei, parizerul nostru, fara gust de carne, insa cu miros de usturoi si suspecte gogoloaie si fire prin el!), cu ouale fierte tari sau pur si simplu cu cite un mar, ne uitam pe furis la mincarea ei si o fericeam in gind ca „uite care-i avantajul daca stai cu parintii!”. Pai da, cea de-a doua tagirta a Tincutei insemna pentru celelalte navetiste un univers al calmului si al tihnei, departat la mii de ani-lumina de noi. Univers unde, oricit de frig ar fi fost, era o mama care trebaluia pe linga aragaz, invelita in aburi frumos mirositori. Care te elibera de sacose si de haine cind intrai in casa odata cu noaptea, lasindu-te pe tine in ale tale. Si care, dimineata, iti dadea pachetelul cu mincare, iti lega mai bine fularul peste guler etc.etc.etc.

Lumea asta nu era o utopie nici pentru Luca, si el un rasfatat al soartei. Inca de pe drum ne anunta: „ieri, nevasta-mea a facut pirjoale!” si ne povestea in detaliu:

cum el a tocat „carnita frageda de purcel (am un amic la abator!!)”,

cum ea a mestesugit pirjoalele mici si rotunde,

cum el le-a fiert in ulei incins,

cum ea a facut maioneza,

cum el a taiat pestisor si a oparit, cu foi de dafin si piper, ceapa,

cum ea a amestecat pirjoalele cu ceapa racita si cu maioneza!

Si noua ne lasa gura apa. Si el ridea, privindu-ne. Si spunea: „merge si un vinut negru la asta! La Paraschiv e un vinuuuut! Mmmm!”…

Dupa Tincuta, urmam eu, cu o scurta de blana artificiala „leopardesca”, neagra cu pete albe, peste salopeta blanita de doc, si cu caciula ruseasca, de iepure vopsit. Si eu aveam o tagirta in mina, afara de geanta de pe umar, si eu tineam capul in piept, stergindu-mi din cind in cind lacrimile stoarse de ger. Spatele meu era acoperit de Lucia: cojocul ei era nou si fara nici o pata. Noi doua rideam mai rar. Inca nu ajunsesem la acel grad de disperare, mai precis de acomodare cu disperarea, care te face sa-ti reduci la minimum dorintele si asteptarile. Prag dupa care, odata trecut, poti sa rizi din orice, cum faceau cei din fata noastra, care aveau deja la activ 15-20 de ani de naveta. Lucia abia terminase facultatea si, cu cele doar citeva luni de apostolat, nu apucase sa guste bine din „deliciile” vietii de navetist si era inca in faza senin-candida a stuporii.

Cit despre mine: atunci, in ’83 (perioada care coincisese cu scoaterea autobuzelor pe anumite rute, motorina mergind toata la „campania agricola de toamna si primavara”), eram la al treilea an de naveta. Cu deja o pielonefrita la activ, pentru ca, pe linga altele, devenisem, ca si Tincuta, un pachet de oase invelit in piele umana, eu imi doream hotarit sa fiu un personaj chagallian, sa zbor intr-o zi de acolo. Imi aparuse deja prima carte si nu-mi doream decit sa scriu; cum imi devenise clar ca nu ma pasiona meseria de profa, stiam ca invatamintul era doar o etapa provizorie. Voiam sa renunt la el dupa terminarea stagiului, dar ce urma sa fac, habar n-aveam: slujbele la care visam cu infocare – bibliotecara, cercetator, redactor de revista ori de editura etc. – erau de neatins. Gindurile astea, dar si isteria ca dincolo de „pusceasulsasune-somn-sculat-mers-pe-jos-lectii-mers-pe-jos-pusceasulsasune” nu mai raminea loc pentru mai nimic faceau ca disperarea mea sa fie beton. Si, pentru a ma salva pe moment, fictionalizam in mintea mea intens.

Read Full Post »