Proză

.

Love (short) story

(din. vol. Ul Baboi…)

Doamna Tom crede că are o poveste de iubire cu domnul Gal ; ea e încă tînără şi divorţată, el e din alt oraş, încă tînăr şi însurat.

Ei s au întîmplat amîndoi în delegaţie în capitală în aceeaşi zi şi în acelaşi hotel. Nu se cunoşteau. Stătea fiecare în camera lui, cu gîndurile lui. Ale ei sunau aşa : „În asemenea cazuri, se trimite mai întîi o telegramă : «fiica dv. grav bolnavă». Într o zi, pînă la următoarea telegramă, cu anunţul morţii, se mai obişnuiesc cu gîndul. Deci e mai bine s o fac aici, departe de casă“.

S a urcat pe geam, cu cordonul de la halatul flauşat de baie în mînă. Taman atunci, domnul Gal a deschis fereastra de la camera lui, situată în unghi drept cu a ei, s a uitat lung la cordon şi a exclamat : „Ce mîini fine ai, floricica mea !“.

Vorbele astea au fermecat o total pe doamna Tom : nimeni nu i mai spusese de mult un atît de dulce „floricica mea“, prilej cu care a acceptat ca domnul Gal să vină în camera ei. El a citit dintr o ochire biletul de pe masă, pe care scria : „Dragii mei dragi, vă rog, iertaţi mă, nu mai puteam suporta singurătatea şi lipsa de sens a vieţii. Cheia de la apartamentul meu e la ap. 7“, după care i a măr¬turisit că i place tare mult de ea. Apoi i a mai zis repede că el şi nevasta lui iubesc florile roşii şi au multe ghivece acasă, pe care le udă amîndoi, cu mult drag, pe rînd. Astfel, doamna Tom a aflat că şi el iubea florile roşii şi s a bucurat, pentru că aveau ceva în comun. Şi a acceptat să înceapă o poveste de iubire cu domnul Gal. Sărăcia – căci erau amîndoi săraci – îi împiedica să se întîlnească mai mult de două trei ori pe an, dar (se gîndi doamna Tom) scrisorile lui îi vor ţine loc de îmbră¬ţişări, iar speranţa întîlnirilor – de pîine şi lapte. Şi, astfel hrănită, va putea să trăiască mai departe !

Pentru că era răcit, la această primă întîlnire domnul Gal s a ţinut departe de ea şi s au despărţit cu promisiunea de a se revedea. Doamna Tom, salvată de la moarte, a plecat cu acceleratul de noapte acasă, după ce a rupt biletul.

* * *

Cam peste o lună, copleşită de frig, de liniştea din casă şi de facturile care se adunau în teanc pe măsuţa din hol, ea i a telefonat domnului Gal şi i a spus curajoasă : „Dacă aş fi acum în braţele tale, aş uita de toate !“. El a rîs, i a recomandat un pahar de vin fiert şi a închis. Doamna Tom a rămas cu privirea pierdută pe fereastră…

Spre plăcuta ei surpriză, după cîteva ore de la această scurtă conversaţie, a primit un telefon de la domnul Gal : „Ce faci ? a întrebat o el. Dă mi adresa ta“. „Vrei să mi trimiţi un ghiveci cu flori roşii ?“, a întrebat ea tristă. „Pe dracu’ ! a răspuns el vesel, vreau să mă trimit pe mine colet ! Sînt în accelerat, la o oră de tine !“

Pînă să ajungă domnul Gal, doamna Tom a avut timp să ardă două rînduri de cartofi. Totuşi, domnul Gal a iubit o cu patimă (i a şi spus, de altfel, la un moment dat : „Te iubesc cu sentiment. Vezi ce mult te iubesc ? Vezi ?“), dar a anunţat o că el nu e prea comunicativ, adică nu i place să scrie scrisori. Dar să nu se îndoiască de dragostea lui, el obişnuieşte să fie fidel. Ea a îndrăznit, în şoaptă rugătoare : „Totuşi, un telefon din cînd în cînd dacă mi ai da…“. Domnul Gal s a întors atunci supărat spre ea : „Ceri prea mult şi înţelegi prea puţin… Ai văzut doar ce mult te am iubit şi ţi am zis că sînt fidel ! Ce naiba !“

Şi a plecat cu acceleratul următor.

Trucuri muiereşti

(din vol. Ul Baboi şi alte povestiri, Polirom, 2004)

Domnul Colb e purtătorul de cuvînt al directorului Băncii Sumbria Felix. A, veţi spune, un domn foarte bine plătit ! Nu pe măsura stresului pe care l incumbă funcţia, vă voi răspunde !

Deoarece Banca Sumbria Felix a dat o frumoasă ţeapă depunătorilor din oraşul C. şi deoarece directorul băncii stă mai mult ascuns, ieşirea în public a purtătorului său de cuvînt, domnul Colb, e o treabă nici mai mult, nici mai puţin decît eroică. În ianuarie a avut mîna stîngă în gips ; nici nu se refăcuse bine, că în august a trebuit să renunţe la tenisul de cîmp din cauza unei lovituri de rangă aplicată măiestru în fluierul piciorului drept, iar în octombrie doctorii i-au pus şi o placă de argint la cap. La sfîrşitul lui decembrie, domnul Colb ajunsese să se teamă pentru chiar onoratul simbol al bărbăţiei sale, după ce nişte cetăţence, influenţate de filmele americane, au agitat, cu gesturi grăitoare, un cuţit de bucătărie pe sub nasul lui ! Era musai timpul să se producă o schimbare radicală : valva de aluminiu, prinsă cu elastic de şolduri, cu care domnul purtător de cuvînt proteja ce avea el mai scump pe lume după onoare, îl cam jena.

Slavă Domnului, în ianuarie următor, profitînd de faptul că frigul îi ţinea în casă pe foştii depunători, directorul a procedat la o manevră deşteaptă : a schimbat numele băncii şi a mutat-o în capitală, pierzîndu-şi urma. I-a cerut şi domnului Colb să-l urmeze, cu tot cu familie, ceea ce dumnealui a şi făcut.

Salariul era la fel de frumos, frica de ţepuiţi dispăruse, dar stresul luase alte forme : atîtea protocoale la nivel înalt îl transformaseră pe domnul Colb într un ghem de nervi. Colac peste pupăză, şeful lui se împrietenise la cataramă cu primul-ministru, mare jucător de tenis de cîmp în week-end-uri, aşa că, pentru a-i păstra prietenia, directorul băncii începuse şi el să joace tenis de cîmp ; din respect şi pentru a nu fi acuzat de aroganţă, de concurenţă sau mai ştie el de ce, domnul Colb a renunţat la partida lui săptămînală care-l ajuta „să mai evacueze din tensiune“. „Prea bătrîn“, cum spunea, ca să mai înveţe alt sport, în lipsa altei soluţii de a-şi salva sufletul, hotărî să-şi ia o amantă.

Zis, dar încă nu făcut. Cînd, înainte de revoluţie, era doar inginer textilist, era mai simplu, acum – ca persoană publică, deci expusă, lucrurile se complicau al naibii. O femeie tînără şi nemăritată i-ar fi primejduit situaţia, cu pretenţia de a o lua de nevastă. Or, el avea deja la activ un divorţ, iar acum partajul chiar l-ar fi usturat, după agoniseala frumuşică din ultimii ani. Femeile simple nu-i plăceau – „ca şi cum aş face zoofilie !“, era vorba lui. Or, ingredientul spiritualităţii îi menţinea potenţa. Dar nici cu femeile deştepte nu era mai uşor. Cele pe care le întîlnea pe la protocoale erau, vai, membre în diverse partide : nu ştiau să ţină un secret, învăţaseră – cu trecerea trimestrială dintr-un partid într altul – că „totul e relativ“ şi că „scopul scuză mijloacele“ şi vorbeau prea mult ! S-ar fi putut lăuda fără scrupule cu relaţia lor sau, şi mai rău, l-ar fi putut inhiba.

Trecuseră deja cîteva luni de frămîntări interioare, cînd domnului Colb îi veni o idee genială : să-şi ia o provincială ! Provincialele sînt sentimentale, modeste şi nu se omoară cu viaţa de partid. Care viaţă de fapt nici nu prea există acolo, la ele, pentru că toate partidele stau în capitală şi nu au treabă cu provincia decît o lună-două înaintea alegerilor.

Oraşul din care tocmai plecase trebuia însă ocolit cu grijă : nu uitase cuţitul de bucătărie rotit ameninţător în faţa lui de cetăţencele furioase. Aşa că şi- a aranjat o deplasare la S., oraş din zona cea mai defavorizată a ţării : nu tu aeroport, deci nu emancipare, nu tu investitori străini, plus primar bătrîn şi lacom…

Întîmplarea benefică a făcut ca domnul Colb să vadă, chiar la prima ieşire în centrul urbei cu pricina, în faţa vitrinelor unei librării, o femeie care i-a plăcut : era mică, delicată, dar mai ales tristă. O femeie tristă e ca o carte deschisă : ştii imediat ori că e divorţată, ori în prag de divorţ – în tot cazul, singură. Un bărbat în viaţa ei îi aduce imediat lumina pe buze…

Da. Micuţa doamnă Frunză era divorţată de curînd, başca – banii de la partaj nu-i ajungeau pentru cumpărarea unei garsoniere. Ei, la naiba, dar nu voia împrumut la bancă ! Şi, ce mai, oaie sentimentală, nu voia nici bani de la domnul Colb, dispus s-o ajute oarecum, pentru ca afacerea să fie fair, clară !

* * *

La restaurant, în faţa unei cine bune, au vorbit şi au tot vorbit, iar el, bărbat experimentat, şi-a dat pe loc seama că nu trebuie să-i propună imediat să urce în hotel. Era o femeie subţire, ce naiba !

S-au plimbat noaptea printr un parc, i-a oferit haina lui pentru că la un moment dat dîrdîia de frig, apoi au intrat într un bar. El şi-a luat un coniac şi a lăsat-o pe ea să-şi aleagă ce vrea. Dar, pentru că ştia că femeile sentimentale se dau în vînt după prăjituri, i-a propus una cu o căciulă enormă de frişcă şi cu o cireaşă glasată deasupra. Spre surpriza lui, micuţa doamnă a refuzat cu hotărîre. „Nu-ţi place ?“, a întrebat o. „Ba da, foarte mult !“, a răspuns ea. „Şi atunci ?“

Şi-a primit o explicaţie care l-a năucit : cică rămăsese din copilăria ei de la ţară cu ideea că prăjiturile nu se mănîncă decît în zilele de sărbătoare, pentru că maică sa nu făcea prăjituri decît la zilele mari. „Şi asta nu e o zi mare ?“, a întrebat-o el. Dumneaei a tăcut. „Nu e ziua în care ne-am cunoscut ?“, a insistat el. „Eu nu am pe nimeni…“, a început tînăra femeie, dar domnul Colb, mai mult pentru a-i tăia pofta de a se plînge, i-a răspuns : „Mă ai pe mine !“. Ea s-a uitat la el cu o privire dreaptă şi uşor tristă şi el i-a susţinut privirea preţ de cîteva secunde bune, apoi a înecat-o în paharul de coniac…

Şi totuşi, după aceea, doamna Frunză i a recitat o poezie. Ce mai, atmosfera se lega binişor, dar nu atît cît să-şi facă domnul Colb curaj să… Însă, cînd el i-a amintit că nu şi-a luat medicamentele pentru bilă – păi, sigur, vorbiseră nu doar despre familiile lor, mă rog, în cazul ei, fosta, ci şi despre bolile lor –, a citit în ochii femeii atîta recunoştinţă, încît a înţeles că treaba e ca şi făcută… Cînd, profitînd pe stradă de întuneric, a sărutat-o uşor pe buze, ea imediat s-a lipit de el, tremurînd, şi i-a mărturisit : „M-am încălzit puţin !“. „Atenţie, atenţie !“, şi-a zis domnul Colb. Prin cap i-au trecut versurile „abia un braţ pe gît i-a pus/ şi ea l-a strîns în braţe“ – şi a surîs în sinea lui cu un gram de misterioasă amărăciune…

Tocmai se gîndea cum să procedeze, cînd ea şopti ca pentru sine : „Să ne dezbrăcăm de straiele întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armura luminii“. O, domnul Colb simţi un fior de spiritualitate pe care nu-l mai încercase de mult : auzi, să ne îmbrăcăm cu armura luminii ! Armura luminii ! Genial !

Aşa că n-a abdicat…

Şi bine a făcut. Au urmat o noapte şi o zi de vis – singurul incident a fost că doamna s-a trezit cu necazurile lunare chiar atunci ; din cauza emoţiei, a spus ea ; trucuri muiereşti, a gîndit domnul Colb, prudent cît încape…

La plecare, el i-a lăsat numărul lui de fax şi de telefon, dar nu i-a spus cu precizie la ce bancă lucrează. I-a dat şi ea numărul ei de telefon de la gazdă şi s-au despărţit călduros : parcă se cunoşteau de cînd lumea !

* * *

Fireşte, a primit telefoane, scrisori sau numai bileţele pe fax, gen „Mi-e dor de tine“. El nu suna, dar nu-şi făcea griji : înţelesese că ea e genul „ataşabil“, plus că grija pentru asigurarea unui adăpost nu-i lăsa timp pentru alte idile. Domnul Colb se pregătea pentru o lungă „prietenie“ extrem de comodă – singura grijă rămînînd să se urce din cînd în cînd în tren şi…

Şi a mai făcut-o de cîteva ori, la intervale cam de o lună două. Însă începuse să se teamă : descoperise cu oarecare angoasă că micuţa doamnă Frunză, care spunea că tot ce îi cere e „sprijinul moral“, îl iubea. Nici mai mult, nici mai puţin. La aşa ceva nu se aşteptase ! O crezuse o femeie serioasă ! Dar ea plîngea şi-l ruga să-i trimită şi el din cînd în cînd un semn, o scrisoare, chiar şi nesemnată sau din litere de ziar, cum vrea el, dacă se teme, numai să-i scrie. Şi dacă e prea ocupat şi n-are timp să-i scrie, să pună în plic măcar o bucăţică de hîrtie şi să i-o expedieze : ea va înţelege că el se gîndeşte la ea şi asta îi va fi destul. Se va hrăni din asta, o va ajuta să reziste, să supravieţuiască. „Trucuri muiereşti !“, mustăci domnul în sinea lui şi n-a mişcat un deget. Ghinionul prietenei, el era omul care exact ceea ce-i ceri nu face. Probabil că, dacă ea i-ar fi spus : „Dacă te prind că-mi scrii vreun rînd sau că-mi dai vreun telefon, mă supăr“, el i-ar fi scris şi ar fi căutat-o la telefon. Dar micuţa doamnă Frunză nu se prea pricepea la oameni.

* * *

După vreo patru luni, cînd începuse să-l sune cam des, el a cerut administratorului băncii să-i fie schimbat numărul de telefon : e mai bine s-o înţarce din vreme. A primit aproape imediat un mesaj pe fax : „UNDE EŞTI ?“. Era aşa de disperat şi de patetic, de mişcător strigătul acela mut aruncat pur şi simplu în eter, în neant, încît, după ce a lăsat să treacă vreo zece zile, domnul Colb a căutat-o la telefon. Ea avea vocea atît de nesigură şi de bucuroasă în acelaşi timp, un ton atît de dulce-înlăcrimat, de parcă ar fi căutat-o s-o ceară de nevastă.

I-a dat noul număr de telefon, s-au mai întîlnit o dată, dar hotărîrea lui s-o termine era deja definitivă. Mai rămînea s-o pună în practică, însă nu era impacientat dinspre partea asta : ştia că va găsi ocazia s-o facă în aşa fel, încît să fie scutit de lacrimi, suspine, rugăminţi etc.

* * *

Şi ocazia n-a întîrziat să apară.

Spunîndu-i ea după vreo lună că va veni pentru două zile în capitală, cu probleme de serviciu, el i-a promis că o va aştepta în gară. Micuţa doamnă nu-i ceruse aşa ceva, nici nu se aştepta, motiv pentru care propunerea venită numai şi numai din partea lui a făcut-o să se piardă la telefon într-o sumă de „Da ?“, „Chiar o să mă aştepti ?“, nespus de febrilă, de gîngurită, de topită de iubire.

În ziua şi la ora sosirii ei, cînd domnul Colb a primit primul mesaj pe telefonul mobil proaspăt cumpărat, el tocmai lua prînzul pe o terasă cu un prieten. Erau chiar la aperitiv. La al doilea mesaj, cei doi terminaseră felul întîi şi, ca să nu se enerveze din cauza chelnerului adormit, atacau problema prezumtivei schimbări a primului-ministru. Terminaseră de multişor friptura şi ajunseseră la problema minorităţilor, cînd veni cel de-al treilea mesaj al ei. Amicii şi-au băut tihnit cafeaua şi au trecut la desert, dar se vede treaba că femeia renunţase…

Domnul Colb a mai primit un telefon pe fix de la ea după o săptămînă. Cu o voce stinsă şi blîndă, a acceptat scuza şi explicaţia lui cum că „N-am putut veni. A fost un scandal monstru la serviciu“.

Şi asta a fost tot.

* * *

După cîteva luni, ochii i-au căzut întîmplător pe un ziar din oraşul ei : anunţa sinuciderea unei Frunze G. cu somnifere. Nu lăsase nici un bilet şi gazda ei nu bănuia de ce o făcuse. „Era o femeie cuminte şi delicată, avea slujbă şi se înţelegea bine cu toată lumea.“

Domnul Colb respinse de la bun început ideea că ar putea fi chiar acea micuţă doamnă Frunză. Iar dacă totuşi o fi ea – se mai gîndi el o clipă – … eh, trucuri muiereşti ! Tru-curi mu-ie-reşti ! silabisi printre dinţi şi coborî plictisit la barul băncii după o votcă mică.

Noroc

(din vol. Ul Baboi şi alte povestiri, Polirom, 2004)

Doamna Col e funcţionară la ghişeul 1. E frig şi întuneric acolo, dar ghişeul 1 e o recunoaştere a meritelor sale şi un loc rîvnit de toţi, aşa că ea rezistă eroic, mulţumindu- i zilnic lui Dumnezeu pentru mare mila Lui.

Azi dimineaţă, şeful dînsei, domnul Tub, i-a zis : „Vă rog să fiţi amabilă şi să o sunaţi pe doamna K. Spuneţi-i că cererea domniei sale a fost respinsă“. Şi, după fraza asta, domnul Tub a zîmbit. Doamnei Col i s-a făcut foarte frig, dar bunul ei simţ a rămas la datorie : cum să dea Tub în persoană, un domn atît de plinuţ, cu o piele atît de trandafirie, cu vorbe atît de civilizate şi haine atît de occidentale, veşti proaste ! ? Cine din lumea asta ar accepta o atît de strîmbă rînduială ! ? Veştile proaste se ştie cine trebuie să le dea : cei ca doamna Col, cu haine trecute cu TIR-ul din Occident prin etuvă, cu ochelarii depăşiţi de cîţiva ani şi cu pielea în creţuri cuminţi şi fine peste obrazul galben…

Aşa că doamna Col a pus mîna pe telefon şi, sub privirile atît de calde ale şefului ei, domnul Tub, i-a adus la cunoştinţă doamnei K. cum că cererea domniei sale a fost respinsă. Doamna K., într-un prim moment, păru a se sufoca, dar, pentru că tocmai trebuia să-şi ducă şoricarul la plimbare, termină scurt conversaţia cu o şoaptă verde strecurată printre dinţi : „Nefericito!“.

Doamna Col avu un scurt tremur, însă imediat se gîndi că tot e mai bine decît „Javră ordinară !“ cu care a gratulat-o domnul de acum două săptămîni, „Vaco !“, vorba doamnei cu ochelari de acum cinci zile, „Slugă a capitaliştilor !“ şi „Spioana Occidentului !“, stropşite de pensionarii în costum kaki de alaltăieri, sau „Răpănoaso !“, de ieri, a doamnei consilier. Măcar „Nefericito!“ trăda compasiune şi căldură umană !

Şi doamna Col, conştientă de norocul ei, zîmbi umed în colţul ochilor. „Aţi văzut ? îi zîmbi la rîndul lui, blînd, domnul Tub, care auzise şi urmărise atent toată scena. Şi spuneaţi că a dispărut orice urmă de omenie din Sumbria !“

Maestrul şi învăţăcelul Gobi

(din vol. Ul Baboi şi alte povestiri, Polirom, 2004)

Gobi cel tînăr îl pîndea pe maestru de vreo două‑trei săptămîni. Dar acesta mereu pleca spre casă însoţit de altcineva. Or, Gobi cel tînăr îl voia numai pentru el. Era convins că un drum pe jos pînă la casa maestrului, cu pas domol prin lumina amurgului, valorează cît o iniţiere.

De data asta, în fine, maestrul ieşi singur din Universitate. Figura extrem de distinsă căpăta ceva de zeu graţie coamei de un alb orbitor, zîmbetului senin şi fularului gri‑fosforescent de angora din jurul gîtului.

Gobi i‑a tăiat calea, i‑a spus repede cum îl cheamă, că scrie poezii, că i‑ar plăcea şi Dreptul, şi Sculptura şi că ar vrea un sfat – şi, exact aşa cum îşi imaginase, maestrul i‑a întins mîna firesc. Avea o mînă moale şi caldă, care s‑a lăsat strînsă de mîna febrilă a lui Gobi cum s‑ar lăsa strînsă în braţe o femeie neiubită de ani de zile…

Au pornit amîndoi să coboare încet dealul. Şi tînărul Gobi mergea bine, dar maestrul era măreţia întruchipată, cu privirile lui, ţîşnind din profilul roman, aţintite undeva deasupra capetelor trecătorilor.

– Şi zici că vrei să‑ţi citesc nişte poezii ? Da’ n‑ai vrea mai bine să‑mi spui tu cîteva sau să‑mi vor­beşti despre ele ? Ori despre tine… Tocmai m‑am operat de cataractă şi încerc să citesc cît mai puţin, spuse maestrul.

Copleşit de omenescul acestei mărturisiri, tînă­rul Gobi amuţi. Tocmai cînd sintetiza un răspuns din puzderia de vorbe care se buluceau în sinea lui tulburată, le tăie calea un domn care‑i întinse mîna maestrului :

– Să trăiţi, maestre ! Dom’le, ce nenorocire cu hotărîrea asta a ministrului Învăţămîntului ! Dacă era liberal, noi i‑am fi cerut să mai reflecteze !

– Da, dom’le, un om de nimic ! încuviinţă maestrul, scoţînd un mic hohot de rîs ce semăna cu plesnetul pe care îl face o pătlăgică prea coaptă căzînd pe ciment.

Cei doi domni şi‑au ridicat elegant pălăriile în lumina amurgului şi s‑au despărţit…

Tînărul Gobi înţelese că fraza pe care o formu­lase în minte trebuie recompusă. Şterse primele două cuvinte, mai adăugă o virgulă, transformă sem­nul de întrebare în exclamare şi se pregăti s‑o facă, în fine, auzită. Dar un alt domn le aţinu calea :

– Să trăiţi, maestre ! Dom’le, aţi văzut cîtă fer­mitate la noul ministru al Învăţămîntului ? Vedeţi ce oameni avem noi în Partidul Conservator ?

– Admirabil om, dom’le, aveţi dreptate ! Era şi timpul, învăţămîntul din Sumbria avea nevoie de o schimbare radicală după o jumătate de secol de dictatură ! încuviinţă maestrul, scoţînd un mic hohot de rîs ce semăna cu plesnetul pe care îl face o pătlăgică prea coaptă căzînd pe ciment.

Cei doi domni şi‑au ridicat elegant pălăriile în lumina amurgului şi s‑au despărţit.

Tînărul Gobi constată, cu o rapiditate care făcea onoare tinerei generaţii, că fraza finisată cu cîteva minute înainte în mintea lui era şchioapă rău de tot : şterse paragraful dintre cratime, adăugă puncte de suspensie după cuvîntul „lirism“, evacuă un citat din Kant, înlocuindu‑l cu unul din Caragiale, şi transformă semnul de exclamare final din nou în semn de întrebare. Cînd tocmai se pregătea să dea fraza pe gură, un alt domn le bară drumul :

– Să trăiţi, maestre ! Dom’le, nu mă aşteptam ca ministrul ăsta al Învăţămîntului, cunoscut ca un om de paie, să dea o lege atît de bine gîndită şi de fermă ! E clar că proiectata fuziune a partidului nostru cu conservatorii va fi rodnică.

– Da, dom’le, aveţi oameni buni în partid, dar niciodată nu strică o fuziune. Da, da, fuziunea… dom’le !…

Cei doi domni şi‑au ridicat elegant pălăriile în lumina amurgului şi s‑au despărţit.

Tînărul Gobi, cu o figură senină, iluminată, după alţi cîţiva metri de mers în linişte, hotărî că e timpul să şteargă toată fraza şi să treacă la fapte : ajunsese la capătul drumului. Dintr‑un salt, pro­fitînd de întunericul din acea parte a străzii, sări la maestru, îi smulse capul de pe umeri, eliberînd fularul mare, gri, de angora, pe care şi‑l puse în jurul gîtului său. Dădu uşurel cu piciorul în capul răsturnat pe pavaj şi o luă majestuos la deal.

Mai auzi cum din capul maestrului ţîşni un mic hohot de rîs care semăna cu plesnetul pe care‑l face o pătlăgică prea coaptă căzînd pe ciment.

.

Notă:

Proza de mai jos, intitulată “Marele profesor” (şi inclusă în volumul meu Ul Baboi şi alte povestiri, Polirom, 2004), a fost inspirată de o vizită a lui Nicolae Manolescu la Iaşi (2001), cînd, împreună cu alţi scriitori bucureşteni, a discutat pe tema “La lecture, ce vice toujours impuni”. Masa rotundă s-a desfăşurat la BCU, în prezenţa unui public format din studenţi, profesori universitari şi alţii. Frazele : “să vorbim despre muieri” şi cea, rescrisă de mine la persoana a III-a şi cu evident substrat mizerabil, “el nu mai e activ pe linia asta, dar sigur e încă activ pe altă linie”, sînt citate, adică au fost spuse de însuşi acest ins – cum vă spuneam, în prezenţa multor studenţi şi profi univ.

.

Marele profesor

În urbe s a răspîndit vestea că vine marele profesor. Urbea e cocoţată pe dealuri şi curbată pe văi, motiv pentru care marele profesor vine rar. Tot de aceea, urbea îl aşteaptă acum cu ardoare pe marele profesor.

Cînd înaltul oaspete a intrat în sala cu jaluzele a Palatului cărţii, urmat de ziaristul personal (un fost rugbist) şi cot la cot cu primarul urbei, urmat şi el de ziaristul personal (un fost şef la UTC, judeţul Alba), sala era plină cu profesorii superiori şi învăţăceii şi reflectoarele din urbe.

Marele profesor a vorbit despre lectură şi a citat copios din Kant şi Heidegger şi Kierkegaard ; cîteva doamne în vîrstă, care ascultau vocea lui melodioasă cu ochii închişi, au clătinat molcom şi afirmativ din cap în timpul citatelor, de parcă ar fi zis : „Da, da, şi noi i-am cunoscut odinioară, cînd eram mai tinere, pe Kant şi pe Heidegger şi pe Kierkegaard ! Ehei, tinereţea…“. Însă cînd marele profesor a spus brusc, dar calm, că azi nimeni nu mai citeşte, locul cărţii luîndu-l televizorul şi internetul, doamnele acelea au deschis ochii ca fripte şi s-au foit pe scaun cu reproş, trăgînd cu coada ochilor la tinerii învăţăcei şi la tinerele învăţăcele din stînga şi din dreapta lor…

Gazda sălii cu jaluzele din Palatul cărţii (un eminent istoric ce dovedise că stră-stră-stră- strămoşii sumbrienilor de azi purtau la pălărie o fibulă pe care, mister, numai locuitorii Atlantidei o aveau printre obiectele personale) a tuşit semnificativ în pumn şi atunci marele profesor, care se vede că punea mult preţ pe tuşitul semnificativ, s-a aşezat mai bine în scaun, a tras microfonul mai aproape şi a tuşit şi el semnificativ în pumn. O bună parte a sălii – mai ales cea în care erau profesorii urbei – a tuşit şi ea semnificativ în pumn şi pînă şi primarul urbei, cu obrajii lui rotunzi şi roz ca două poponeţe de purceluş din desenele lui Disney, s-a prins şi a tuşit la rîndul lui semnificativ în pumn.

Cuvintele calde pe care le-a rostit apoi marele profesor despre rolul lecturii în formarea de profunzime a unui om şi în modelarea unei naţiuni au fost sorbite cu nesaţ de toţi, cu atît mai mult cu cît toţi se simţeau vinovaţi că nu prea mai cumpăraseră cărţi în ultimii cinci ani din cauza scumpetei. Marele profesor ştia lucrul ăsta – doar nu degeaba avea ziaristul lui personal ! –, dar n-a vrut să-i culpabilizeze şi nici să lase o impresie apăsătoare. O, îi ura pe troubles-fête, numai sărăntocii sînt nişte troubles-fête. Aşa că a închis ochii şi a lăsat de la el.

Numai că un învăţăcel coşos şi în blugi rupţi n-a vrut să ia şi s-a trezit nitam nisam vorbind despre greutăţi şi despre lipsa din ce în ce mai acută a speranţei pentru tineri în Sumbria. Şi, terminîndu-şi alocuţiunea, a întrebat sec dacă sus se are în vedere vreo soluţie „care să oprească exodul tinerilor spre Occident şi dacă lucrul ăsta nu vă doare…“.

Dar, prea crud fiind, n-a avut nici un spor : în ciuda vremurilor grele şi a muncii academice de o viaţă, marele profesor îşi păstrase seninătatea şi umorul. În timpul ăsta, tocmai a fost auzit cum spunea către primar :

- Să vorbim despre muieri !

şi văzut cum îi făcea acestuia tinereşte cu ochiul.

Primarul a rîs, iar ziaristul lui personal a scris în grabă, pe genunchi, titlul viitorului articol de la gazeta urbei : „Primarul nostru se arată îngrijorat de soarta tinerilor din R.C. Sumbria“ ; la rîndul său, ziaristul personal al marelui profesor scria şi el titlul viitorului articol din gazeta capitalei : „Marele profesor se dovedeşte, în ciuda vremurilor grele, un spirit care nu abdică de la misia grea a educaţiei tinerilor“.

Profesorul a rîs de rîsul primarului şi de propria lui glumă cu aşa hohote, încît o mică profesoară, fără simţul umorului şi strînsă într-un costumaş negru, s-a ridicat roşie în obraji, bîlbîindu-se penibil că, totuşi, cei care au suferit… prin închisorile politice… au rezistat nu cu bancuri despre muieri, ci cu poezii şi filozofie… şi erau frumoşi la suflet… după cum s-a văzut la televizor… şi îi durea de ce se întîmplă în jur… dar ea îşi cere iertare… nu vrea să-l supere pe marele profesor, ştie că el e cel care hotărăşte anual cui se acordă Legiunea de onoare pentru dascălii din provincie…

După care a tăcut la fel de brusc precum începuse.

Marele profesor a măsurat-o pe deasupra ochelarilor din creştet pînă la despicătura dintre sîni a bluzei şi i-a răspuns că nu, n-are de ce să se teamă, el nu mai e activ pe linia asta, dar sigur e încă activ pe altă linie…

Auzind acestea, primarul urbei a izbucnit într-o niagară de, ce mai, de zbierete vesele, ziaristul lui personal a rîs şi el cumva, ziaristul marelui profesor a rîs şi el, dar altcumva, şi toată lumea a început să aplaude înveselită şi uşurată, pentru că oaspetele tocmai se ridicase de plecare. Bătrînele doamne cu datul din cap se pare că adormiseră pe scaune, însă restul sălii era vioi. Numai tînărul coşos şi în blugi, cel cu întrebările de troubles-fête, stătea într-un colţ şi se uita opac – da, era clar că nu avea stofă, că era un sărăntoc sadea !

Cît despre profesorica strîns înfăşată în teaca neagră – dumneaei, profitînd de înghesuiala iscată printre scaune şi în jurul marelui profesor, a luat o înspăimîntată şi iute la picior, ieşind din sala cu jaluzele a Palatului cărţii : ziaristul marelui profesor, o huidumă, cu o faţă multă semănînd cu un aluat răscopt, se aplecase ca în glumă privind-o drept în ochi pentru o clipă şi dumneaei avusese convingerea că aluatul o să iasă din forma chipului şi o să se reverse peste faţa ei. Sufocînd-o.

-

-

Din volumul
Ul Baboi şi alte povestiri:

Iona şi drumul spre America

Harbuz gemea rău de tot în somn şi Bancheru’, care, de nu mai ştia cîte zile, că dormea, că nu dormea, stătea cu lanterna în mînă, s-o ridicat într-un cot şi i-o luminat faţa.

Ce draci să vadă decît o meclă galben-verzuie, cu o vînătaie pe cinste la frunte şi sîngele închegat în păr, cu ochii închişi, duşi în fundu’ capului ? Udă din nou cîrpa şi şterse faţa tîmpitului ăsta care tocmai acum, cînd erau gata-gata să ajungă în America, unde puteau şi ei trăi ca barosanii, nu ca în Sumbria, de n-aveau nici ce mînca, nici ce bea, şi-o găsit să-şi spargă capu’ într-un lădoi care l-o pocnit căzînd de la mama dracului, de undeva de sus, cînd vaporu’ i-o zgîlţîit cîteva ceasuri de numai maţele nu şi le-o borît. Da’ stăteau ascunşi şi tăceau chitic ca şobolanii, învîrtindu-se şi dormind în propriul rahat, că dacă-i prindeau ăi de pe punte, marinarii, numai Şefu’-ăl-mare ştia ce li se putea întîmpla ! Că unii ca ei dacă o fost prinşi o avut noroc să-i trimită colet înapoi în ţară, da’ alţii o fost daţi felu’ doi la rechini, alţii o fost stîlciţi în bătăi mai ceva ca Isus, iar de la alţii nici numele nu le-o mai venit…

Harbuz se mişcă, dar nu deschise ochii. Bancheru’ stinse lanterna şi se culcă la loc. Era un întuneric de să-ţi baţi copiii. Şi hardughia se legăna întruna. Dacă nu s-ar fi legănat, ar fi putut crede că era în podu’ casei lu’ bunică-sa, unde se ascundea pînă pe la cinşpe ani cînd bătrînu’ lui scotea cureaua. Tot ca aici mirosea a făină de porumb, a piei de miel şi a tutun. Ei, da’ acolo tot intra o dîră de lumină…

Harbuz răcni ca din gură de şarpe şi Bancheru’ sări ca ars să-i acopere gura. Da’ lanterna i se rostogoli de pe piept, el bîjbîi în jur, o găsi şi o aprinse. Harbuz stătea într-un cot şi se uita la el de parcă ajunsese în faţa Şefului-ăl-mare şi voia să se roage de iertarea păcatelor.

– Unde-om fi, Bancherule ?

– Bă, Harbuz, eu cred că tot în Mediterana lu’ peşte…

– Mai dă-mi din aspirinele alea…

Bancheru’ se execută : scoase de sub boarfele care-i ţineau loc de pernă o pungă de plastic, desfăcu două pastile din hîrtie, i le dădu lui Harbuz, îl ajută să bea numa’ o gură de apă din sticlă şi apoi băgă punga de plastic din nou sub cap. Harbuz se întinse cît era de lung, îşi puse mîinile pe piept şi parcă adormi imediat.

– Bă, Harbuz, n-o mierli, bă, chiar acu’ ! se rugă Bancheru’.

Harbuz nu se osteni să răspundă.

O să vezi, bă, fraiere, că o să poţi trimite şi bătrînilor ceva parai şi cînd o să te-ntorci, or să te primească ca pe papa, cu pîine şi sare, în casă nouă…

Da’ Harbuz nu răspunse.

Tăcu şi Bancheru’. Aţipi şi se făcea că mergea pe o stradă din Galaţiul lui şi era soarele sus pe cer şi el căra o ladă pe umeri şi abia aştepta să ajungă acasă şi să vadă ce draci era în lada aia cu etichete străine pe ea. Da’ el nu ştia de unde o avea şi sudoarea îi curgea pe faţă…

– Bă, Bancherule !

Bancheru’ se sculă milităreşte în fund, cu inima bătîndu-i de să-i iasă prin gît ; nu, nu avea nici o ladă pe umeri, Harbuz îi pipăia faţa şi mîna lui era fierbinte şi udă.

– Bă, mai spune o poveste din alea de-a bunică-ti, din Biblie ! se rugă Harbuz.

Bancheru’ îşi făcu cruce cu limba şi tăcu ce tăcu. Se întinse din nou pe cîrpe. O spusese şi p-aia cu Iov, şi p-aia cu naşterea lui Isus, şi p-aia cu Ioan Botezătoru’… Să i-o spună p-aia cu Iona şi balena.

– Bă, cică într-o zi, Şefu’-ăl-mare i-o zis lui Iona…

– Cum „i-o zis“, bă, Bancherule, cum „i-o zis“ ? Peste gard, la o bere, la o alba-neagra ?

– Bă, Harbuz, i-o zis şi gata ! I-o zis aşa : „Scoală, bătrîne, şi tunde-o la… – o cetate, bă, nu mai ştiu care, să-i zicem Galaţi – …la «Galaţi», că băieţii şi-o luat-o în cap şi spune-le că o să mă şucăresc rău de tot pe ei şi-o să-i rad de pe faţa pămîntului dacă n-o lasă mai moale cu golăniile“…

– Şi ăsta s-o dus ?

– Noo ! Mocofanului îi era frică de gealaţii din Galaţiul cela sau avea el alte şmenuri că, în loc s-o ia într-acolo, o cotit-o cu un vapor spre altă cetate, să-i zicem America. Da’ Şefu’-ăl-mare l-o ginit, deşi tipu’ se ascunsese în cala vaporului, ca şi noi, şi s-o sictirit de n-avea aer. Şi, oo-dată o trimis o furtună să răstoarne vaporu’ cela în ocean !…

– Pacific sau Atlantic ?

– Nu ştiu, bă, Atlantic, taci dracu’ din gură. S-o umflat oceanu’ cela şi i-o dat pe marinari cu capu’ de toţi pereţii. Şi tipii s-o rugat fiecare în legea lui, de Şefu’ lui, să-i ierte, da’ fără spor. Şi atunci s-o prins că Iona e ăl de le-o băgat mortu-n casă. Şi l-o luat în şuturi că cine-i el şi a’ cui e şi cine-i Dumnezeu’ lui şi a’ mamii lui. Şi bulimache o pus mecla-n pămînt, că vedea că treaba e naşpa, şi le-o spus : „Bă, mandea e de vină, aruncaţi-mă la peşti şi gata !“. Şi băieţii l-o făcut felu’ doi la rechini… Da’ Şefu’, care avea biznisu’ lui cu maistru’ Iona, o pus o balenă să-l ia pe gratis pînă la prima. Şi balena l-o luat în cală şi după trei zile l-o depus pe mal la „Galaţi“. Şi maistru’ s-o dus fuguţa de le-o spus naşparliilor din cetate că Şefu’-ăl-mare vrea să-i pună cu botu’ pe labe dacă nu se fac băieţi salon şi ei şi-o tras sacu-n cap şi-o dat-o pe macaroane cu apă. Şi aşa o scăpat. Şi, bucuros că i-o dat ascultare, Şefu’ l-o iertat şi pe Iona, l-o chemat şi i-o zis : „Bătrîne, acum eşti liber să pleci în America !“…

Bă, Harbuz ! Harbuz, ai adormit, bă ?

Augustina sau o viaţă de om aşa cum a fost
– Scurt roman de tranziţie lungă –

Capitolul I
În care cititorul face cunoştinţă cu Augustina

Revoluţia şi-a arătat temeinicia într-o vineri, după prînzul mare.
Faptul, liniştitor, a găsit-o pe Augustina făcînd curat în casă. Terminase cu dormitorul şi sufrageria, şi acum, în timp ce maşina de spălat îşi făcea treaba, ea, stînd în genunchi, împrospăta mocheta din holul de la intrare cu o perie aspră şi detergent Dosia cu oţet şi lămîie. Nişte vase fierbeau cu sodă pe aragaz. Luana se închisese cu prietenul ei în dormitor şi se iubeau. Augustina ştia asta, după icnetele fiicei sale şi după scîncetele căţeluşei Lady.

Augustina ofta… Dar Luana îi spusese odată : „Tu să mă scuteşti cu prietenul tău. Eşti femeie bătrînă“. Aşa că Augustina făcea dragoste cu prietenul ei, om însurat, pe furiş, cînd fetiţa era plecată.

Luana făcea amor, deşi nu voia copii. Acum aflase că se putea şi aşa. În timpul dictaturii, cînd ea era copil, credea că femeile şi bărbaţii nu se culcau unii cu alţii decît pentru a face copii. Dacă într-o familie erau trei copii, atunci însemna că mama şi cu tata se culcaseră de trei ori. Şi, probabil, atunci cînd mama nu mai voia să aibă copii, tata se căra la altă femeie. Era clar că, după ce-o făcuse pe ea, tatăl ei se cărase, şi el, la altă femeie…

Capitolul II
Din care cititorul află de ce nu mai face dragoste Augustina şi despre concetăţenii ei faţă cu revoluţia

Augustina nu mai făcuse dragoste de dinainte de revoluţie. Acum, revoluţia trecuse. Dar nu putea face dragoste, pentru că oamenii, inclusiv prietenul ei, alergau în toate părţile : cei de la sud, alergau spre nord, cei de la vest, spre est şi invers…

Spre pildă, directorul Augustinei, cu o sacoşă mare, fugise spre vest. Cineva din vest, cu o sacoşă nu prea mare, fugise spre est şi, dînd de Întreprinderea de panificaţie la care lucra contabila Augustina, a cumpărat-o cu sacoşa lui nu prea mare şi a rămas acolo. Aproape imediat, muncitorii au început pe capete să fugă şi ei în toate direcţiile. Prietenul ei a ajuns în Canada. Augustina n-a încercat s-o ia la picior, motiv pentru care a făcut brusc o formă uşoară de hepatită şi tensiune oscilantă. Cauza va fi fost poate faptul că, necunoscînd tehnologiile moderne de numărare a banilor, domnul cela din vest, ajuns şeful ei, a considerat că ea nu mai putea rămîne contabilă la întreprindere. Într-o dimineaţă însorită de mai – de mai mare dragul –, Augustinei i s-a pus în vedere că va fi concediată. Îngrozită, albă la faţă, ea s-a aşezat în genunchi în faţa biroului domnului din vest, aşa că a fost pensionată pe caz de boală.

Nu se poate face dragoste dacă eşti concediat apoi te rogi şi apoi eşti pensionat de boală. Ca să nu mai spun că nu poţi face dragoste de unul singur.

Fiind femeie venită, la industrializarea forţată, de la ţară, Augustina era de părere că nu se poate face dragoste nici cînd cîştigi pe lună, după treizeci de ani de muncă, vreo două sute de pîini.

Calamitologii spun invers, că exact atunci trebuie să faci cît mai multă dragoste. Aşa s-a auzit din cercurile înalte de partid pe vremea Dictaturii, cînd a fost explozia nucleară de la Cernobîl : un antidot sigur e amorul. Dar asta ştiau numai ăia, mahării, care făceau amor pe rupte, ca să nu moară din cauza radiaţiilor. Poporul, care nu ştia, făcea numai doi-trei copii, cînd nu putea avorta pe furiş.

Capitolul III
Sau despre copii

Luana a luat-o şi ea la sănătoasa, de la est la vest. Într-o bună zi. Mă rog, bună ! Nu suflase o vorbă nimănui despre planurile ei.

Înainte de asta, a invitat-o pe maică-sa la o pizza în oraş, după ce i-a cerut, pentru trataţie, bani „cu împrumut“. Şi mama i-a dat.

Cu ocazia asta, Augustina şi-a pus cea mai bună rochie. Mînca pizza cu şoricara Lady la picior (care ronţăia sub masă, cu mare dichis, bucăţile de salam pline de zgîrciuri) şi o sorbea din ochi pe Luana : fetiţa ei a invitat-o în oraş !

Luana a privit-o şi ea de cîteva ori cu drag pe Augustina. Prin inima mamei a trecut tot de atîtea ori un cuţit. Cînd a găsit biletul pe masă, a înţeles de ce o privise iubitor copilul ei : era, poate, pentru ultima oară. A plîns, dar s-a liniştit încet-încet. Lady a lins-o pe nas şi a consolat-o : „Eh, copiii ! Doar ştii ce egoişti sînt !“. Augustina s-a gîndit că Lady e încă fecioară, deci nu putea şti „cum sînt copiii“, dar a apreciat gestul ei şi a pupat-o suspinînd : rămăseseră complet singure pe lume.

Capitolul IV
Ca urmare a temei dinainte, Augustina îşi vinde casa

La numai vreo cîteva zile după găsirea biletului cu pricina, Augustina s-a trezit de dimineaţă la uşă cu un om de la fostul loc de muncă al Luanei : fetiţa făcuse un împrumut de-acolo, să aibă cu ce fugi din ţară.

Erau mulţi bani.

Augustina şi-a scos apartamentul la vînzare ca să-i dea înapoi. A luat-o pe Lady în braţe şi s-a mutat într-o garsonieră confort II. Mobila din cele două foste camere nu încăpea în ea. Augustina a îngrămădit-o pînă în tavan. Cînd trecea spre pat, îşi ferea fusta cu mîna : servanta avea un cucui cu o aşchie şi i-o scămoşa.

Nu se putea obişnui cu noul cartier, cu noua locuinţă, cu noua situaţie. Plîngea cu Lady în braţe, întrebîndu-se cum se vor descurca ele prin hăţişurile cît casa ale vieţii, cu atît de puţini bani…

Cînd, după cîteva luni, Luana a sunat-o din Italia, era prea tîrziu să-i mai reproşeze ceva, aşa că s-a mulţumit să plîngă de bucurie. Mai ales că fetiţa părea să se fi schimbat în bine, pentru că, nerugată, a asigurat-o, cînd maică-sa i-a vorbit, domol şi resemnată, despre greutăţile ei financiare : „Lasă, am să te-ajut eu. Lucrez într-un restaurant şi cîştig bine“.

Capitolul V

Despre descoperirea Occidentului
În primul an, fetiţa o suna tot la două-trei luni…
Era la Florenţa…
Avea o maşină roşie…
Era la Roma…
Chelneriţă…
Era şefă de restaurant…
Era la Padova…
Făcea menaj la o casă de oameni bine…
Avea maşină cu rulotă…
Era ca şi căsătorită : Gianny din Focşani o iubea.
Locuia la Veneţia…
Era ca şi bogată…

Chiar i-a şi trimis maică-sii un amar de bani, cu care Augustina a putut plăti întreţinerea pe luna ianuarie.

Capitolul VI
Sau despre viaţa de zi cu zi a Augustinei într-o iarnă a tranziţiei şi despre alt fel de-a aborda ideea întîlnirii cu Occidentul

Era o lună aprigă, acel ianuarie al celui de-al cincilea an după revoluţie. Alegerile trecuseră cu bine. Mulţi dintre cei care nu apucaseră să fugă în toate părţile după cîştig au fost prevăzători şi, în toamnă, se debranşaseră de la reţeaua de căldură a oraşului. Nu ştiu ce făceau, cum de rezistau în frigul acela ; poate că se vor fi pitit sub plapume, făcînd dragoste ca să se încălzească. Augustina se debranşase şi ea. Stătea cu Lady mai tot timpul în bucătărie, lîngă cuptorul aprins al aragazului, fuma şi se gîndea la viaţa ei. Ce altceva să fi făcut ? Să mănînce ? Nu mînca, fiindcă nu avea ce – şi, apoi, dinţii îi cam căzuseră. Adică a preferat să-i scoată, gîţii mamii lor de doctori care-ţi cereau o avere pentru o plombă ! Nu citea, că nu se prea omora de felul ei cu cititul. Nu asculta radioul, că o durea capul de-atîta politică „şi huo ! şi tio !“. Aşa că mai tot timpul şedea lîngă cuptorul aragazului sau pe somiera înghesuită în bucătărie, unde şi dormeau ea cu Lady. Da, şi… ascultau lecţiile de engleză din bucătăria vecină : madam Miron dădea meditaţii la greu, iar pereţii erau aşa de subţiri, că şi dacă trăgeai un pîrţ se auzea în vecini. Cum să nu audă atunci Augustina lecţiile făcute cu voce tare, ca la şcoală ?

– Haua-u ?

– Hadudu ?

– Romeniazmacantri !

Toţi elevii ceia parcă se sfătuiseră înainte. Cică : „vreau să învăţ să conversez pentru că, atunci cînd voi creşte mare, voi pleca în Occident !“.

Naaaşpaa…

La toţi, vecina le răspundea : „Pînă creşti tu, vine sigur Occidentul la noi !“.

Augustina, de colo, de pe somiera ei : „Gîţii mamii voastre cu Occidentul vostru !“. Însă parcă era şi fericită : dacă va veni Occidentul aici, înseamnă că şi fetiţa ei se va întoarce. Anume cînd va veni Occidentul încoa.

Capitolul VII

Urmare a cursului tranziţiei, Augustina îşi aminteşte de plaiurile copilăriei

Cum vă spuneam, era o lună tare aprigă ianuarie acela. Uitai cine eşti de frig. Bine făceai dacă stăteai ghemuit în faţa aragazului. Însă, dacă nu ieşeai cu zilele din casă, te sălbăticeai. Uitai să vorbeşti. „M-aş mai duce pe la Rada sau pe la madam Popeasca“, îi spunea Augustina lui Lady, care stătea încolăcită la picioarele ei. „Eh, te pui tu cu alea ! răspundea Lady înţeleaptă. Au cu trei milioane mai mult ca tine. Şi nu sînt pensionare.“

„Da’ am fost prietene, mîncam dintr-o lingură !“

„Pe-aşa vremuri, nu mai există solidaritate !“, răspundea Lady, iar Augustina mormăia : „Numai între dinţii mei există solidaritate : cum termină caria de ros bine-bine o măsea, cum trece imediat la cea vecină !“.

Şoricara o privea nedumerită şi compătimitoare cu un ochi bombat deschis printre laţele de păr roşcat, căzătoare.

„Păi ? ! Vrei să te vadă şi fără dinţi ? Să rîdă de tine, tu, care nu ieşeai din casă necoafată înainte ?“

Augustina îi dădea dreptate. Aşa-i. Uitase. Nu voia s-o vadă fostele colege fără dinţi. Mai bine să moară în casă neştiută de nimeni. S-o găsească vecinii după duhoare…

Se uita ceasuri în şir, prin gaura făcută de respiraţie, pe fereastra de la cucuieta ei de garsonieră etaj 6, unde vara te sufocai de cald, pentru că se încingea acoperişul, şi unde iarna mureai de frig, pentru că îngheţa acoperişul…

Lady se tîra sub scaun, gemînd şi lătrînd şi în somn.

Într-o zi, cum se uita la Lady, de sub dărîmăturile minţii Augustinei, hrănite cu diazepam contra insomniilor, s-a tîrît la suprafaţă amintirea cîinelui flocos şi alb de la casa părinţilor, din satul natal. Pe care-l fugărea cu alţi draci de copii şi-l bătea cu parul cînd îl prindea serile de primăvară încolăcit cu vreo căţea… Cum mai gemeau de fioros, bietele animale !

Şi Augustina lăcrimă : ce mult părea de atunci !

„De ce m-aţi dus de lîngă booooooi !“, gîjîi Lady pe nas, a batjocură tandră, cum făcea întotdeauna cînd simţea că „mama“ hălăduia pe dealurile natale…

„Păi, da !“, răspundea cu lacrimi în gît Augustina.

Capitolul VIII
Despre valurile vieţii în care se pare că s-a înecat fetiţa Augustinei

Luana era ca şi despărţită.

Nu mai avea maşină : i-o incendiase cineva din invidie…

I-o incendiase nevasta lui Gianny. Să meargă Augustina la biserică şi să se roage să moară duşmanii ei !

Augustina îşi face cruce.

Apoi a trecut o lună, au trecut două, nouă, douăzeci şi nouă, şi Augustina n-a mai primit nici o veste de la Luana. Ar fi putut să-l sune pe un domn care-l cunoştea pe Gianny din Focşani, ca să afle ce-i cu fetiţa ei, dar n-a avut curaj. A plîns şi a plîns şi a plîns pînă aproape n-a mai putut vedea. Dar a preferat să-şi spună că fetiţa s-a ajuns şi nu mai vrea să ştie de nimeni de aici.

Şi s-a mai liniştit.

Capitolul IX
Din care cititorul află despre una din nostalgiile Augustinei

Cînd s-a mai liniştit, revoluţia era o amintire.

Şi Luana devenise o amintire.

Şi dinţii Augustinei deveniseră o amintire. Păi dacă erau ca şi de lapte ? Lapte şi ţigări mănîncă Augustina. Pentru ţigări, are credit la chioşc. Dar nu trebuie să meargă după ele prea de dimineaţă : vînzătoarea se supără, că aduce ghinion dacă nu a mai avut nici un client înainte.

– Hauau ? haududu ?

– Cum spun englejii la „Bucureşti“, doamnă ?

– Sofia, băiete ! ! !

Naaaşpaa…

Augustina plînge : Occidentul nu va mai veni la noi. Niciodată ! Lady o linge pe nas…

Lady e copilul ei. Mama o va lua şi pe ea la primăvară la mormîntul Dictatorului. Augustina şi-a vîndut maşina de spălat, şi aşa hîrbuită, ca să facă un drum pînă în capitală, la mormîntul Împuşcatului şi al Nevestei lui. Să aprindă şi ea o lumînare, că au murit necreştineşte. Şi, uite aşa !, în ciuda hoţilor de sus, care, chipurile, au adus democraţia. „Democraţia-Sărăcia !“ spunea ea tare. Lady o aproba cu un hîrîit scurt de sub aragazul de modă veche.

Capitolul X
Cum dă norocul peste Augustina

Într-o altă iarnă, la fel de aprigă precît cea amintită mai sus, vecina Augustinei, profesoara de engleză, şi-a rupt piciorul pe gheaţă. Ce baftă !

A chemat-o pe Augustina s-o ajute. Augustina îi face cumpărăturile, deretică, îi spală, îi găteşte. O spală şi pe bătrînă, ba de cîteva ori a trebuit să-i facă şi clismă, pentru că lipsa mişcării „mă constipă, Augustina !“.

E destul să audă bătaia în perete a vecinei, că răspunde : „Acu’ ! Acu’ ! Vin îndată !“. Se spală pe mîini, îşi dă cu pieptenul prin păr, îşi pune o bluză curată şi imediat se înfăţişează la bolnavă : doar Dumnezeu i-a rupt piciorul, ca să poată ieşi ea, Augustina, din iarna asta îngrozitoare. N-a mai plătit întreţinerea de mult şi administraţia deja a început evacuările ; nu mai are nimic de vîndut prin casă, nu mai are cu ce se încălţa, nici de mîncare, deloc, dar deloc…

Augustina îi povesteşte vecinei viaţa ei. Şi despre Luana. Şi icneşte :

– Mi-au secat lacrimile de cît am plîns.

– Probabil a murit, spune, molfăind, englezoaica. O fi intrat în cine ştie ce dandana, acolo lumea nu e ca aici, şi…

– Nu, nu, nu ! dă îndîrjită din cap Augustina. Eu cred că n-a mai vrut să ştie de mine ! Aşa cred eu !

– Da, fireşte, fireşte ! se grăbeşte cucoana să aprobe. Să o aşteptăm, sigur se va întoarce !

– Ce nevoie mai are ea de o babă ! ? oftează Augustina.

Vecina tresare :

– Să nu te aud folosind cuvîntul ăsta ! Şi apoi, la abia cincizeci de ani eşti o femeie încă tînără – se supără şchioapa, din fundul patului. Şi arăţi foarte bine. Trebuie să-ţi refaci viaţa !

– Eu ? ! răspunde Augustina şi, ajutînd-o pe babă să mănînce, se strîmbă. I se face greaţă cînd vede firicelul de supă strecurîndu-se pe bărbia aceleia…

– Nu mănînci şi tu, Augustina ? o întreabă cucoana.

– Nu mi-i foame, chiar adinioarea am mîncat ! răspunde ea repede, ferindu-se. Şi nici dacă n-ar curge firicelul acela de supă pe bărbia lui madam Miron n-ar mînca. Ce supă e aia din doi morcovi, un cartof, o ceapă, o rădăcină de pătrunjel şi una de păstîrnac ? Fără smîntînă ? „Are colesterol, fato !“ Fără carne ? O bucăţică acolo, măcar ! „Carnea are toxine şi se digeră greu !“ Şi uite-aşa, în frigiderul vecinei – numai morcovi, varză, pate de soia ( !), şniţele de soia ( ! !), friptură de soia ( ! ! !). Doar ceva ouă şi lapte, din care gustă şi ea pe furiş. Din celelalte, nu ! Ei, la naiba, că zoi şi mîncare pentru vaci ea nu vrea să mănînce. N-are decît să mănînce alţii.

– Mănîncă, Augustina, să te menţii, că mai ai de trăit !

– Eh, trăiască dracu’ ! răspunde ea înciudată.

Capitolul XI
Ce se întîmplă cu eroina noastră cînd vine primăvara tranziţiei

Ei, şi totuşi, cînd a venit primăvara, Augustina, care cîştigase destui bani de la englezoaică, s-a tuns, şi-a vopsit părul şi şi-a dres oarecum dantura în faţă. Se plimbă prin jurul blocului. Ba merge şi pînă în centru ! O închide pe Lady în casă, îşi pune fustele lungi pe care i le-a dat cucoana sau tot felul de pantaloni de pe la second-hand-urile care mişună prin jur şi fîţa-fîţa pe sub salcîmii înfloriţi, la deal, pe lîngă Palat, uitîndu-se cu coada ochiului în toate vitrinele. Zîmbeşte…

La întoarcere, îi duce de fiecare dată babei flori : sare peste garduri pentru liliac, se tupilează prin tufişuri pentru vreun bujor, se urcă pe vreun stîlp pentru ciorchinii de salcîm… Englezoaica îi zîmbeşte şi ea cu toată faţa.

– Te-ai îndrăgostit, Augustina ! Mă bucur, eu, uite, merg din ce în ce mai bine, dar… o să te mai chem la curăţenia generală, îi spune surîzînd.

– Te-ai îndrăgostit, Augustina ! zice baba din nou, privind-o numai cu un ochi, ştrengăreşte.

Ca şi Lady, care o pîndeşte pe sub laţele ei cu ochiul bombat deschis :

– Te-ai îndrăgostit, tu !

– Ei, nu fi geloasă. Mama tot pe tine te iubeşte ! îi răspunde Augustina fecioarei Lady.

Şi o ia cu ea la plimbare. Prin parcurile din jurul blocului, netunse, cu lăstarii gardurilor vii cît omul, cu teii înfloriţi din răsputeri, al căror miros „e o adevărată agresiune, un adevărat atentat la liniştea omului“, cum spune vecina, oftînd înnorată. De, ca femeile singure…

Capitolul XII
Sau cum se transformă Augustina sub impactul tranziţiei

Domnul discret nu o prea place pe Lady, dar nici nu o duşmăneşte. Cînd vine la Augustina, femeia, jenată, o închide pe căţeluşă în bucătărie. De pe geamul bucătăriei, Lady a văzut cum cad florile de tei, apoi puful plopilor din jur, apoi frunzele de plop, apoi ploile. Probabil ploile l-au alungat pe domnul acela. Nici nu era de mirare, erau reci şi dese, ploi de noiembrie, de !

– Vine iarna ! a izbucnit în plîns într-o zi Augustina, uitîndu-se pe fereastră la ploaia amestecată cu lapoviţă. A luat-o pe Lady în braţe, udîndu-i laţele. Ce ne faaaaaaacem, vine iaaaaaaaaarna !

– Eh, ne-om descurca noi şi iarna asta ! a răspuns nesigură şoricara. O să renunţi şi la ţigări…

– Ba pe dracu’ ! ţipă furioasă Augustina.

Şi, într-o zi, „mama“ a venit acasă cu un pachet de ţigări strecurat sub fuste. În altă zi, cu un pachet de margarină într-un buzunar. Într-o seară – se întuneca foarte repede –, Lady a văzut-o pe geamul bucătăriei cum lua o plapumă de pe sîrmele întinse între salcîmii de la poalele blocului. O văzuse şi madam Miron, acum stînd şi ea des la ferestre, pe întuneric, pînă tîrziu.

Englezoaica a chemat-o a doua zi la ea, s-o ajute la curăţenie. Veneau sărbătorile. A vorbit şi a glumit despre de toate, şi apoi, în timp ce Augustina, în genunchi, freca parchetul, i-a spus brusc :

– Fato, nu e bine ce faci ! O să te prindă şi o să te închidă.

Augustina s-a oprit din frecat şi, cum stătea în patru labe, s-a aplecat în faţă pînă ce fruntea i-a atins mîinile roşii şi ude. Şi de acolo s-a auzit un hohot neomenesc de plîns şi spinarea i s-a cutremurat. Bătrîna s-a aşezat încet, cu greutate, lîngă ea, i-a ridicat cu forţa faţa şi a spus, privind-o blînd şi înţelegător :

– Trebuie să te muţi la rudele tale în satul de unde ai venit, că la oraş nu mai e de trăit nici pentru de-alde mine… Mai ai rude ?

– O mai am pe mama, da’ nu mă-nţeleg cu ea, ea numai pe tata l-a iubit. Pe mine nu m-a iubiiiit ! hohoti femeia, izbindu-şi fruntea de mîini. Numai pe tata şi pe o nepoată, care acuma, după ce i-a lăsat casa cu acte, nici de mîncare nu-i mai dă !

– Ei, e cazul să te împaci cu ea, Augustina ! E totuşi mama ta. Ai garsoniera, o vinzi şi vă cumpăraţi ceva în sat…

De sărbători, madam Miron a chemat-o din nou pe vecina ei, de data asta s-o ajute să facă mîncare ; apoi s-au dus amîndouă la bisericuţa din cartier, la slujba de Ajunul Crăciunului, şi tot amîndouă au mîncat în noaptea aceea. La plecare, bătrîna i-a dat să-i ducă ceva şi lui Lady. Augustina, tăcută şi încruntată, a luat, a mulţumit de mai multe ori şi s-a închis din nou cu căţeluşa în casă.

De Revelion, madam Miron i-a spus că pleacă din oraş, la rudele ei din celălalt capăt al ţării.

Capitolul XIII
Sau despre dispariţia Augustinei în ceţurile tranziţiei, poate după principiul celebrului eternel retour

Se vede că rudele lui madam Miron au convins-o să stea iarna aceea la ele sau cine ştie ce-o fi făcut ea în timpul ăsta, pentru că, atunci cînd s-a întors, era deja primăvară. Tufişurile din jurul blocului înverziseră, zarzării erau înfloriţi – le pria curtea asta ferită, unde soarele parcă rămînea toată ziua şi încălzea de spuneai în mai că e luna lui cuptor.

Englezoaica a desfăcut bagajele în grabă, a luat borcanul cu tocăniţă pe care-l avea pentru Augustina şi a sunat la uşa ei. Imediat dinăuntru s-a auzit un lătrat gros şi dogit şi ameninţător de cîine, şi madam Miron s-a gîndit că nu-i a bună cu Lady dacă aşa o mogîldeaţă lăţoasă şi delicată dă alarma ca la regiment. Dar cînd uşa s-a întredeschis binişor, în spatele ei se iţi o femeie tînără şi mărunţică, îmbrăcată în pantaloni pescăreşti, care ţinea de cureaua de la gît un cîine mare cît un viţel, negru şi cu ochi aurii. Animalul a aţintit-o cu ochii lui galbeni, fără să se oprească din lătrat, pe madam Miron, de după piciorul cu care stăpîna lui îi bara drumul, şi s-a smucit să-i iasă în întîmpinare. Madam Miron s-a dat un pas îndărăt, însă cealaltă i-a făcut semn cu mîna că nu e nici o primejdie. În acelaşi timp, a tras hotărîtă de curea şi a şi spus ceva, numai ea şi cîinele ştiau ce. Cîinele s-a potolit din mişcare, dar a continuat să latre ca la urs, năucitor, iar madam Miron, acum retrasă strategic la măcar trei metri, a formulat o frază destul de lungă, din aceea care începe cu „Vă rog să mă iertaţi, sînt cutare etc…“, care se termina în mod cert cu un politicos „puteţi să-mi spuneţi unde-i Augustina ?“. Femeia micuţă a răspuns ceva, însă foarte scurt. Era clar că ea nu-şi începuse fraza cu „Vă rog să mă iertaţi“ şi nici cu „Mai bine veniţi înăuntru“. Chiar scurtă fiind propoziţia ei, englezoaica n-a priceput nimic, fiindcă nu se auzea nici în cer, nici în pămînt de răul animalului celui negru. Şi a întrebat din nou, făcînd tot felul de semne, ba spre apartamentul personal, ba spre garsoniera Augustinei ; cealaltă a spus din nou şi ea ceva şi a început şi ea să facă tot felul de semne, ba spre pieptul propriu, ba spre cîine, ba spre cameră, ba chiar şi spre bătrîna din faţa ei, curat îmbrăcată într-un costumaş de lînă subţire şi cu părul strîns la ceafă într-un conci discret. Englezoaica a aşteptat politicoasă ca vecina să-şi termine vorbele şi, cînd a considerat ea că aşa s-a întîmplat, şi-a dus amîndouă mîinile, cu tot cu borcanul cu tocăniţă, la piept, ca pentru rugăciune, s-a înclinat uşor de parcă ar fi mulţumit şi s-a tras încet-încet spre uşa apartamentului său, sub privirile galbene şi scăpărătoare ale cîinelui, care lătra fără contenire. Scara blocului răsuna de ecourile lătratului răguşit, însă, ciudat, nimeni nu ieşea din apartamentele vecine să protesteze…

Nimeni nu ieşea din apartamentele vecine să protesteze.