Poezie

http://barometrubasarabean.blogspot.com/2012/05/mariana-codrut-tradusa-de-pere-besso.html

 

http://miroslavdusaniclyrik.blogspot.com/2012/03/mariana-codrut-termythology.html

 

http://barometrubasarabean.blogspot.com/2012/05/mariana-cdrut-numainomessolo-trad-al.html?spref=fb

 

numai

 

din colţul meu

ca un uter care mă respinge

numai moartea mi se pare

demnă de polemică.

Să spun adio…

uneori, scot mîna pe fereastră

ca de sub iarbă,

semne să fac spre trenul

în chiote trecînd călare pe orizont.

la răstimpuri, cuvinte simple

mi se desprind din gît şi doar

plasa lor roşie,

placenta asta maternă

mă apără de cădere…

în rest, totul e bine – chiar dacă

strîngîndu-mi tîmplele-n palme

simt sîngele rostogolind în viteză

prin puzderia de drumuri de sub piele

un cap cu doi ochi zîmbind cu dispreţ.

Mardare

Mardare la cincizeci de ani e un fel de casă boierească, veche şi cu multe odăi, în care el însuşi se sparge-n fel şi fel de figuri: tatăl, soţul, meşterul, slujbaşul, negustorul, poetul etcetera…

în odaia din faţă a casei din carne veghează tatăl, tresărind la fiece strigăt al copiilor; tata n-ar suporta ca ei să-l vadă altfel decît mare, cuminte, puternic –  deci comme il faut. în odaia de vizavi îşi duce zilele soţul: „da-da-da!”, răspunde supus, ori de cîte ori nevasta i se aşază în jurul gîtului, ca o blană de vulpe, şi îl trimite s-achite rata la bancă, să facă piaţa, să urce-n spinare, de la parter la etajul patru, dulapul fiului însurat; în odaia de lîngă bucătărie, în dreapta, chiar lîngă uşă, meştereşte cîte ceva „nea Mardare”, cel priceput la toate. şi tare darnic: pe el îl caută neamurile veşnic să-i ceară un ban, să le repeadă la ţară cu Dacia, să le boteze, să le cunune şi să le-ngroape; chiar şefii îl cheamă pe nea Mardare la slujbă şi ziua, şi noaptea, dacă-i nevoie să ţină locul unui coleg plecat la o nuntă; bucătăria largă şi caldă e pentru omul de lume, oricînd dispus să-şi cinstească musafirii cu o ţigară, să consume cu ei o ţuică şi să le citeze, cu gesturi largi, din autorii latini şi francezi (învăţaţi în liceu), mai ales chestia asta, tare pe placul dumisale: mieux perdre un ami qu’ un mot d’esprit! cît despre pivniţa plină cu saci de porumb, sticle de vin, murături, ţoale vechi şi cîte-or mai fi – aici s-a stabilit negustorul: cu ochii mijiţi, el cîntăreşte atent şi măsoară meticulos tot-tot-tot, cu cîntarul şi metrul din lemn de cireş, moştenite de la strămoşi… în cămara uscată şi rece a slugilor de cîndva (că pe aici slugile au dispărut, fiindcă şi-n comunism, şi în noua democraţie au devenit mai degrabă stăpîni), sub lacăt stă poetul din Mardare; desigur, poetul are alt nume, dar nu şi-l mai ştie! ca să nu uite şi a vorbi, vorbeşte în şoaptă, mereu, cu el însuşi; ca să nu uite a scrie, el scrijeleşte din cînd în cînd cîte un vers pe pereţii de carne ai trupului său; ca să nu uite soarele, îl desenează în praful gros de pe fereastra chiliei. iar cerul? cerul şi-l povesteşte tot singur, seară de seară, să nu-i dispară de pe retină culorile lui mirobolante. şi astea, în timp ce se plimbă în cerc şi tresare mereu, ca vinovat pentru toate şi toţi…

în fiece zi, tatăl, soţul, „nea Mardare”, slujbaşul, omul de lume şi negustorul, cu cîntarul şi metrul în mîini, intră peste poet şi-i dau în loc de mîncare şi apă cîteva picioare în fund: ca să nu piardă cumva din vedere că poate să fie altfel decît comme il faut !

la sora mea

mă duc la sora mea, ea îmi dă să mănînc,

apoi îmi pregăteşte bagajul pentru vizita la părinţii

de sub pămînt – patru flori, cîteva mere şi lumînări.

din urmă, îmi strigă aspru: spune-le c-o să trec

şi eu pe la ei cînd mai termin din treburi!

.

la întoarcere, mai vorbim despre una-alta sub nuc.

în timp ce mă uit peste gard la grădina sălbăticită

a mamei, ştiu că sora se uită curioasă la capul meu

ca la un tractor-jucărie. uneori, îşi aduce din lădiţa

cu scule ciocanul şi, din două lovituri măiestre,

îl sparge să vadă ce e în el. îi înghite cuişoarele

şi sîrmuliţele, restul îngropîndu-l sub nuc.

.

toate astea îi dau mult de lucru.

.

însă…

… dacă nimeni nu mă ţine de mînă

drumul mi se pare lung şi lung.

tot acolo voi ajunge

şi dacă nimeni nu mă ţine de mînă

dar drumul mi se pare lung şi lung.

(din vol. Blanc, Vinea, 2000)

.

Poezii din vol. Tabieturile nopţii de vară, C.R., 1989

(seara miroase a fum)

.

seara miroase a fum.

o lumină roşie

pulsează peste oraş

pe cînd cartierul

îşi trimite semnalele

(pocnetul bătătoarelor de covoare)

spre cerul deflorat.

.

acum nimeni nu mai aude

strigătul de ajutor

al nimănui: puntea atît de fragilă

atîrnă în gol.

.

acum

trecătorii scîncesc înfricoşaţi

privind printre degete.

.

de-a v-aţi ascunselea

(1989)

spiritul unei vieţi

încheiate la toţi nasturii.

sclipete asurzitoare de argint

între care

căderea pînă la ultimele consecinţe

ori saltul ieşit de sub controlul

bunului simţ al gravitaţiei terestre

sînt imposibile

sînt vrednice de consemnat

de condamnat

ca o dovadă de încălcare

a celor mai elementare

reguli de bună purtare.

.

ce tot vorbim

de după subtilele instrumente

cu care ne secţionăm

reciproc şi cumsecade?

.

numai în vis visezi în gura mare

(nu e nici o primejdie pentru vecini)

şi, împrospătat, a doua zi

o iei de la capăt

cu prudenţa şi bunul simţ.

.

strigăte şi şoapte*

(1989)

.

sigur m-a chemat cineva

sau mi-a strigat ceva

în scoica urechii,

să înveţe creierul meu

şi în somn axiomele vesele…

.

am ieşit la suprafaţă speriat

(noaptea era caldă

şi plină de şoapte: o, ce de-a şoapte!)

sînt înghiţit de viu sau de mort?

am strigat şi nimeni n-a răspuns.

am pipăit pereţii,

am aprins lumînarea :

sînt înghiţit de viu, am constatat

liniştit. dar şi cel ce-a strigat.

.

*titlul a fost schimbat de redactorul Fl.M. în „dacă dragostea”

.

impactul cu vara

(1989)

.

nu vreau să mă mai tem. uite,

îndată ne vom izbi de vară, de glorioasa vară,

cea aprinsă, cu sînii de idol indian.

să fim pregătiţi:

cîntecul ei ne va acoperi glasul,

fulgerele ei în luminile ochilor ne vor orbi,

bătaia inimii sale pe-a noastră o va ascunde.

fericiţi şi febrili,

străzile urbei o să le batem,

fiecare văzînd aureola neagră

de pe creştetul celuilalt : o, cîtă tandreţe,

ce tremur, ce lumină complice,

la un miros nedefinit…

.

tu, iartă-mă – de o mie de ori în gînd o să-ţi spun,

iartă-mă că eşti muritor, că voi muri.

.

numai moartea

din colţul meu

ca un uter care mă respinge

numai moartea mi se pare

demnă de polemică.

.

Cîteva poeme din vol. Existenţă acută

Cartea românească, Bucureşti, 1994

***

despre un lan de grîu

despre dragoste

chiar despre moarte

nu se poate vorbi

fără enorme riscuri.

.

cît despre libertate

cît despre libertate –

save our souls !

***

peste speranţă

peste cîntece virile

peste beţia de visuri

a căzut un frig răspicat.

ne-am strîns lîngă ziduri

cu feţele vinete în

întunericul brusc înăsprit

şi

ne-am rugat de credinţă.

poem de dragoste*

e un timp eroic!

deşertăciune e totul :

bucuria clandestină

a unui ţipăt izolat

căldura intimităţii mele

un petec de cer.

pierdut sînt : iubirea

n-am dobîndit-o

moartea mi-e duşmană.

.

e un timp eroic !

pentru că frica –

iepuroaică a iadului –

rodeşte zilnic.

pentru că speranţa e o capcană.

.

e un timp eroic – mi se toarnă

în creier zi şi noapte.

toate simţurile mele sînt agresate :

e un timp eroic!

.

e un timp eroic :

pentru că toate cuvintele ne-au părăsit

pentru că noaptea ne înfăşoară

pentru că moartea a înşfăcat drapelul –

vai, unde ne duci ?

şi tu – trădătoare – şi tu?

unde-ai ascuns

şiacul de călugăriţă obrazul tras

lama curată ? şi tu

în slujba minciunii ?

cui dar mai rămînem ?

.

e un timp eroic :

mă scald în eroism

şi mănînc eroic

şi rîd

şi plîng

şi mă prefac

şi resping orice iluzie

şi mă degradez eu cu eroism !

.

e un timp eroic –

pentru că noi nu mai există

pentru că singur singur singur.

numai tu mai rămîi,

căprioară nemarcată,

făt avortat al divinităţii,

gîndire – boicot al haosului –

numai tu.

* poem cenzurat din vol.

Tabieturile nopţii de vară, CR, 1989.

.

***

(poem cenzurat din vol. Măceşul din magazia de lemne, 1982)

văzînd cu ochii roşul cel mai intens

se coace şi cade umilit.

chipul din oglindă se pregăteşte

să devină un prun.

nestrămutata rigoare se îngraşă :

puhavă îşi expune

nudul plin de resturi.

.

numai nebunia înalţă cetăţi

devine tot mai înfloritoare

- ca una al cărei stomac

s-a obişnuit cu de toate.

.

***

(poem cenzurat din vol. Tabieturile…, CR, 1989)

fiindcă totul continuă

să rămînă de neînţeles

mă încăpăţînez

să trag după mine

un vagonet

de silabe desperecheate.

între timp

devin un pergament al unei istorii

cu desăvîrşire absurde.

.

măceşul din magazia de lemne

(din vol. omonim – debut, 1982)

.

în acest ultim pătrar de secol

fără nici un curaj să fii

înlocuitoarea domnişoarei bătrîne

moarte (în aprilie) de lupus tuberculos.

.

(cîte un stîrc argintiu

în balta argintie

tremură soarele toamnei).

.

să fii o mică pată portocalie

vîslind în centimetrul tău de aer

printre cîteva planuri de lecţie

şi imaginea domnişoarei profesoare

cu trei pisici în braţe.

.

(în faţă, cîmpul deschis înspăimîntă).

.

cînd în magazia de lemne

măceşul suportă dogoarea întunericului.

.

***

(din vol. Măceşul…, 1982)

primăvara şi ecoul exploziei albe

pînă în spaţii îndepărtate.

rigoarea e o balenă

eşuată pe ţărm

la care privesc neputincioşi

cei adunaţi în jur

(sandale pline de nisip,

chipuri ude, braţe obosite

de atîta efort

şi respiraţia din ce în ce mai

precipitată a cetaceului).

vinovăţie şi nevinovăţie.

teamă luminată de explozia în lanţ

a florilor primăverii.

.

criză

(din vol. Măceşul…, 1982)

se lasă noaptea.

am senzaţia

că ştiu pe de rost

toate întîmplările lumii.

şi senzaţia aceasta

e una

din întîmplările lumii.

.

poem despre dragoste (IV)

( ciclu din volumul

Măceşul din magazia de lemne,

1982)

între luciditate şi inconştienţă

pur stă arborele iubirii.

muzică de noapte

tăind întunericul în felii.

(pe planeta aceea,

din cauza gravitaţiei,

privighetorii

cîntecul îi creşte în piept,

un labirint subţire şi tenace).

cum să te apăr?

ridicolă, neputincioasă

e toată înţelepciunea lumii.

îmi rămîn propriile cuvinte,

simulînd moartea, imediat

ce mă apropii de ele.

.

poem despre dragoste (V)

pe cîmpia aceasta, acum,

dragostea mă apără

cu gheare de uliu.

peisaje roşii, sărate,

desenează-n trupul meu

ghearele sale apărîndu-mă.

.

poem despre dragoste (VI)

toamnă în luna a noua.

gata să se nască, să explodeze

în culori de sînge şi putregai.

mîncată de carii,

amiaza se strecoară

din bulbul întunericului.

un bărbat îşi culcă

pe pîntecul femeii sale

urechea şi ascultă…

.

poem despre dragoste (VII)

primăvară. mirosul de liliac

abrutizînd oraşul.

doi oameni nu-şi spun

decît cele strict necesare.

strîng pleoapele încet

pînă totul devine

o pată de culoare

tremurîndă, imposibil

de recunoscut.

nu-şi spun nimic.

fiecare se crede

mai puţin fericit decît celălat.

.

prin ceaţa mahalalei (I)

( ciclu din volumul

Măceşul din magazia de lemne,

1982)

în toate ferestrele

acelaşi bob de ceaţă

dintr-o noapte de iarnă.

mahalaua se strîmbă de rîs

adunîndu-şi poalele :

-a mai auzit o poveste.

iar cîinii se ţin lanţ

lătrînd răguşit

după duhul bătrîn

rătăcind prin gunoaie.

prin ceaţa mahalalei (II)

(poem cenzurat din volumul Măceşul…;

publicat în Existenţă acută, CR,1994)

jumătate om jumătate cal mahalaua aceasta.

cu salcîmii vrăbiile şi romaniţele sale

(zestre umilă, dar mai biruitoare

decît însăşi viaţa). cu şobolanii săi

construind bilanţuri plaje camere de zi

şi de noapte depozite de alimente şi de

muniţii pe sub duşumele. cu bahluiul său

nici drum către eden nici styx măcar

(decît pentru pisicile şi cîinii

făcuţi marinari a doua zi după naştere).

drum de ţară călcat de autocamioane

gigant mărgăritare în troacă ;

madam mahalaua consumînd pîrjoale

de cartofi şi vin de doişpe croşetînd

tocînd verdeţuri şi aşteptînd

intrarea fiicei la medicină.

viaţă împărţită între mici minciuni

lustruite la mîneci şi guler

şi dese fugi către singura trestie

crescînd sub podul de fier. madam mahalaua

cu o mie de ochi, o mie de urechi,

o mie de guri…

prin ceaţa mahalalei (III)

zi zguduită de mărfare

-margine de oraş.

sîrma de rufe

sprijinită într-o prăjină

apără victoria unui cearceaf alb

între boarfe pestriţe şi vechi.

iau parte la demonstraţii

de respiraţie, printre dulapuri,

obiecte şi voci prost mascate.

în pauze, forţez exerciţiul

presînd între filele unui caiet

umbre şi chipuri misterioase

bucata de pîine teama de moarte

rana secretă a universului

văzut printr-un geam blocat

de gunoaie. hei, nervii preafragezi…

amiază

( din volumul

Măceşul din magazia de lemne,

1982)

.

frig… hîrtii

şi frunze uscate

cotrobăite de vînt.

.

pe caldarîm îngheaţă

o pasăre, dizgraţios,

cu penele negre murdare.

.

o lovesc – minge colţuroasă

şi grea, dintr-un capăt

în celălalt al pieţei.

jubilez…

.

dar dintr-o dată

o iau la goană

fără să mă uit înapoi.

.

patria mea

(din vol. Blanc, 2000)

.

patria-picior-de-plai în care

cu încredere cresc de veacuri

umbrele pe arbori tăind orizontul

nu ne cere ce-avem mai bun în noi :

parcă-i iubeşte mai mult

pe răi şi pe fameni.

.
patria-gură-de-rai unde

frumos de mori cîntă guşa

mică a mierlei – parcă pe noi

nu ne vrea veşnic tineri

şi ferice : ne vrea veştejiţi

de frică negri de grija

auroralei zile de mîine.

.

patria-bună-mamă parcă

pe noi nu ne vrea: ca pe-o sar-

cină toxică ne respinge patria

pe noi (“români maghiari germani

şi alţii”) – simplii săi cetăţeni.

să spun adio

uneori, scot mîna pe fereastră

ca de sub iarbă,

semne să fac spre trenul

în chiote trecînd călare pe orizont.

.

la răstimpuri, cuvinte simple

mi se desprind din gît şi doar

plasa lor roşie, placenta asta

maternă stă între mine şi moarte.

.

în rest, totul e bine – chiar dacă

strîngîndu-mi tîmplele-n palme

simt sîngele rostogolind în viteză

prin puzderia de drumuri de sub piele

un cap cu doi ochi zîmbind cu dispreţ…

.

concepţia mea despre lume şi viaţă

pînă la douăzeci de ani
toţi s-au simţit datori să-mi formeze
„o concepţie despre lume şi viaţă”.

alţi douăzeci de ani m-am cocoşat
sub această
„concepţie despre lume şi viaţă”.

acum sînt un cîmp
de pe care s-a smuls pielea de bitum
fiindcă într-o zi am dat naibii
„concepţia mea despre lume şi viaţă”.

.

la sora mea

mă duc la sora mea, ea îmi dă să mănînc,
apoi îmi pregăteşte bagajul pentru vizita la părinţii
de sub pămînt – patru flori, cîteva mere şi lumînări.
din urmă, îmi strigă aspru: spune-le c-o să trec
şi eu pe la ei cînd mai termin din treburi!

la întoarcere, mai vorbim despre una-alta, sub nuc.
în timp ce mă uit peste gard la grădina sălbăticită
a mamei, ştiu că sora se uită curioasă la capul meu
ca la un tractor-jucărie. uneori, îşi aduce din lădiţa
cu scule ciocanul şi, din două lovituri măiestre,
îl sparge să vadă ce e în el. îi înghite cuişoarele
şi sîrmuliţele, restul îngropîndu-l sub nuc.

toate astea îi dau mult de lucru.

.

corabia întoarsă

demult, ziua de vară

era mare cît o împărăţie
şi puls de ocean îi dădea

uguitul guguştiucilor nevăzuţi.

slabă ca un ţipar,
înotam fără astîmpăr între hotarele ei.

.

în jurul casei cu acoperişul

de forma unei corăbii,

milioane de ochi mă pîndeau;
dar eu nu-i întrebam nimic,
de frică să nu-mi se răspundă

şi să mă trezesc…

.

iar noaptea, în patul de lemn,

îmi ţineam răsuflarea,

ca să aud: cu carena în vînt,

casa noastră despica încordată

drumul negru spre soare.

.

cîrtiţa de la Prut

m-am dus cu sora la Prut să-l vedem.
ziua de vară nu mai părea mare
cît o împărăţie, îi zăream marginile
negre şi roşii dacă strîngeam ochii –
dar noi stăteam chiar în inima ei
cu fustele ude lipite de pulpe
şi vorbeam senine: că e soare, că iarba
a crescut frumos, că Prutul s-a umflat
al naibii cu ploile din urmă, însă
degeaba se dă el amazon şi omoară
malurile basarabene, pe noi
nu ne mai sperie, jigodia! şi am rîs.

adio! am zis, agitînd pumnul,
sub nasul rîului, adio şi n-am cuvinte!
am zis dansînd… atunci sora a ţipat
arătîndu-mi un lanţ de munţi brusc oprit
în călcîiul ei. ăsta a fost cerul final
al cîrtiţei, un călcîi mic şi gol de pe plajă.

am zbierat şi eu dînd din mîini -
cînd cealaltă înjunghia cu un băţ
maţul de nisip şi cărniţa moale din el,
zbieram şi eu de silă şi milă. dar
atîta înverşunare punea sora în gest,
că mi s-a făcut frig în spate:
oare-i cîrtiţă? am întrebat încet,
cu glas răguşit, oare-i cîrtiţă?

o pată de cărbune a sîngerat puţin
la picioarele noastre,
zburînd apoi cu boltă departe în rîu.

.

acolo, sus

într-o seară de iarnă, mama n-a vrut
să-şi mai care propriul suflet şi l-a înghiţit.
cu ochii albaştri închişi,
a lunecat liiiiiiin pe lîngă noi…

noi ne-am strîns vinovaţi în camera joasă
şi nu înţelegeam nimic.
„acolo sus văd ochii mamei!” a zis sora
arătînd florile albastre de pe perete -
şi vocea ei părea plină de groază
şi inima fratelui spărgea liniştea
iar eu doar am rîs fără glas
şi nimic n-am răspuns.

afară luna se lăsase cu pîntecul gol
pe grădina rămasă pustie,
peste oul morţii ei viitoare;
dar noi n-o vedeam, îi desluşeam
numai lumina de gheaţă prin ferestre
şi buzele ne tremurau uşor.

„uite, acolo-n colţ sînt ochii mamei!”,
a spus iar sora. a luat o cîrpă, s-a urcat
pe umerii noştri şi i-a şters îndelung
de fum şi păianjeni:
lacrimi negre ne-au căzut pe mîini.

.

îngere cu plete sure

îngere cu plete sure din adînc,
te-am visat. săpai în grădină
şi mîinile arse de soare
erau farul meu. cînd
din mărul bătrîn m-am prăvălit
pe pămîntul ca piatra,
ai dat fuga-fuga-n braţe să mă iei,
cu gura ta înviindu-mă.

îngere cu pleată sură,
acum cînd cad
cine să-mi mai sufle-n gură?

.

o pălărie prea mare

dacă vei înţelege că într-o zi
viaţa a devenit o pălărie prea mare
pentru mine şi totuşi m-am străduit
cu toate riscurile s-o port,
atunci poate vei primi în dar
capul meu pulsînd neobosit
pe care să-l duci tu în braţe
ca pe un miel.