Situaţia e albastră

Toţi sîntem acum într-o fundătură uriaşă. Puterea e prinsă într-un cleşte între cererile românilor şi presiunile externe, pretenţiile venite dinspre cei către care alergăm şi cu care vrem să coabităm. Noi, alegătorii, sîntem tot într-o fundătură uriaşă: cu adevărat mizeria e mare, viaţa noastră e o luptă cotidiană pentru supravieţuire, în timp ce, provocator, de la căderea comunismului, sub nasul nostru vedem adunîndu-se averi fabuloase în curtea potentaţilor.

Din păcate, eu nu cred că demisia preşedintelui acum ar rezolva ceva. Nici căderea guvernului, deşi măcar din partea asta ar putea veni o „concesie” făcută străzii: fie schimbarea lui Boc, fie o remaniere serioasă a guvernului. Sau, şi mai bine, cum cerem mulţi, un guvern format din tehnocraţi, care să nu facă jocuri politice şi care să nu fie fugăriţi din guvern imediat ce vine alt prim-ministru. Întrebarea mea, şi nu doar a mea, este: de unde să vină acei tehnocraţi? Nu ne-am mai poticnit noi de nenumărate ori în chestia asta, a… specialiştilor (apolitici!) care ne-ar putea salva?

Tot din păcate, nu cred nici că alegerile anticipate ar diminua dezastrul de acum – adică, mai precis, care e vizibil abia acum, dar care a crescut zi de zi şi ceas de ceas în cei douăzeci de ani de inconştienţă, nepricepere şi lipsă de responsabilitate a puterilor succesive. Şi nu cred în alegerile anticipate fiindcă nu văd pe cine aş alege. Acum eu sînt cu adevărat „cetăţeanul turmentat”, nu ştiu cu cine aş vota. Dacă am mult prea puţină încredere în Traian Băsescu şi Emil Boc, în Victor Ponta, şeful Partidului Social Democrat, sau Crin Antonescu, şeful Partidului Naţional Liberal (pentru a nu mai vorbi de un Năstase, Geoană etc.), nu am deloc. Şi asta o spun cu tristeţe, nu cu bucurie. Abia aici se văd dimensiunile reale ale dezastrului naţional, în faptul că nu ai pe cine conta: iată, şefii acestor două partide mari, acum în opoziţie sub umbrela USL, nu m-au convins niciodată de maturitatea lor, de viziunea lor… constructivă asupra situaţiei ţării. „Prestaţia” lor politică s-a rezumat întotdeauna doar la un „huo!” pe toate tonurile, din toate poziţiile, la orice oră din zi şi din noapte, la adresa celor de la putere. Ce jalnic! Ce trist! Mă aşteptam ca mintea lor (ca a tuturor politicienilor români, de fapt) să se mai coacă în atîţia ani de viaţă democratică, să-i văd măcar o dată spunînd: „nu e bine aşa, uite aşa credem noi că e bine!” Nu, ei ştiu doar de „huuuooo!” Nu mai sper nimic de la ei. Şi atunci, cum să nu fiu sceptică şi vizavi de aşteptările unora dintre comentatori: ca partidele să se reformeze urgent din interior?! Sigur că ar fi bine pentru toţi ca partidele să se reformeze, să scoată la iveală figuri noi şi mult mai credibile. Dar aş vrea să aflu: cine ştie măcar un singur ins bine plasat într-un partid care să fie atît de „prost” încît să se dea deoparte de la gura cornului abundenţei, spre a lăsa la vedere pe altul poate mai capabil şi poate mai onest?

Pe scurt, mie mi se pare că situaţia e albastră rău de tot. Şi cred că aşa ar trebui să le pară şi celor de la putere, şi celor din opoziţie. Fiindcă toate semnele vădesc limpede că protestele nu sînt politizate – dovadă: un Orban din opoziţie a primit coate şi genunchi în dos cînd s-a dus în mijlocul mulţimii, ca s-o… mîngîie! E bine ca politicienii să nu mai dea din colţ în colţ şi să-şi conştientizeze un lucru foarte clar: cei ieşiţi în stradă sînt împinşi de sărăcie lucie. De disperare. De exasperarea în faţa atitudinii celor de sus, care nu le ştiu şi nu le înţeleg, cu adevărat, problemele. Pentru care propoziţii precum „am o pensie de 5oo lei” sau „am un salariu de 1000 lei” au rămas nişte abstracţiuni. Dacă nu ar fi aşa, politicienii noştri nu şi-ar etala fără jenă cinismul, veşnic buna dispoziţie şi, mai ales, luxul în care trăiesc.