uneori, scot mîna pe fereastră
ca de sub iarbă,
semne să fac spre trenul
în chiote trecînd călare pe orizont.
la răstimpuri, cuvinte simple
mi se desprind din gît şi doar
plasa lor roşie,
placenta asta maternă
mă apără de cădere…
în rest, totul e bine – chiar dacă
strîngîndu-mi tîmplele-n palme
simt sîngele rostogolind în viteză
prin puzderia de drumuri de sub piele
un cap cu doi ochi zîmbind cu dispreţ.
Excelent poemul, desi e trist. O mereu reinnoita radiografie a eului…
Multumesc!
Multumesc, Vasile!
Pai da, asta facem, radiografiem eul…
Frumoasa poezie alaturi de toate celelalte pe care le-ai scris. Multumesc.
@ Multumesc, draga Corneliu!