Interviu realizat de Adrian Acatrinei, febr.2008, revista TIMPUL din Iaşi
— 2007 a fost un an plin, aţi publicat două cărţi, una de poezie, Ultima patrie, la Paralela 45, şi un roman, Nudul Dianei, la Polirom. Cum funcţionează această alternanţă liric-epic?
— Da, am publicat două cărţi într-un an, însă e pentru prima dată cînd am fost aşa prolifică şi nici nu cred că se va mai repeta performanţa asta în viaţa mea. Totuşi, aş zice că e o prolificitate mai curînd aparentă. Fiindcă Ultima patrie apare după mulţi ani de la publicarea volumului Blanc, din 2000, deci adună poezii scrise pe parcursul a şapte ani. Cît priveşte romanul Nudul Dianei, e drept, a fost ceva inedit pentru mine, l-am scris în doar cîteva luni…
Eu am mare nevoie de alternanţa asta epic-liric. Pentru că răspunde unei structuri umane probabil cu mai multe euri. Rezonez, ca să spun aşa, şi la lucrurile «nocturne» – le-aş numi astfel, ad-hoc, pe cele mai puţin vizibile, mai subtile, mai evanescente –, şi la cele «diurne» – care ţin de realitatea socială acută, foarte vizibilă şi pregnantă. Prin urmare, sînt în mintea şi în fişele mele realităţi care cer respiraţia poeziei, sînt altele care cer respiraţia prozei… Însă am ajuns la bănuiala că, în cazul meu, în bună parte poezia e cea care face jocurile, adică ea sau mai curînd absenţa ei e cea care mă împinge în epic.
— Că veni vorba, circula pe vremuri o butadă: cum au apărut/cine a inventat genurile literare? Istoria era aşa. Un om vine acasă cu ditamai cucuiul în vîrful capului. Ai lui de colo: vai, ce s-a întîmplat? «Aoleu!» face omul (şi aşa, zice-se, s-a născut genul liric). Şi le povesteşte cum i-a căzut o piatră în cap (şi aşa s-a născut genul epic). Iar ai lui nu l-au crezut (genul dramatic). Revenind: ştiu că vă place teatrul, aţi lucrat o perioadă la Teatrul Naţional din Iaşi. Ati incercat să scrieţi teatru? În afară de proteismul eului creator, ce alchimie împinge spre unul din cele trei genuri literare atît din perspectiva scriitorului, cît şi din cea a cititorului?
— E simpatică butada… Am lucrat, într-adevăr, o perioadă destul de mare în teatru, ca secretar literar, slujbă care a venit după cîţiva ani foarte duri de navetă în satul Comarna, unde am predat limba română după absolvirea facultăţii. Astfel că, fireşte, am văzut enorm de multe spectacole, şi mai bune, şi mai proaste – am putea discuta mult şi bine despre asta, dar nu e cazul. O fi ceva în neregulă, însă nu am scris pînă acum teatru şi nici nu m-am gîndit vreodată serios la lucrul ăsta. Dacă voi mai trăi, mai tîrziu, cine ştie?! Totuşi, e posibil să fi rămas ceva urme ale acestui episod din viaţa mea în ceea ce scriu, fiindcă, de pildă, un capitol cu mult dialog din Nudul Dianei, cu care am avut o lectură publică la Centrul german din Iaşi, înainte de apariţia romanului, i-a plăcut atît de mult actriţei Cornelia Gheorghiu, încît a început să caute soluţii să-l transforme într-un spectacol…
Nu ştiu alţii cum sînt, şi nici nu-mi pot da cu părerea ce alchimii i-or fi îndemnînd să aleagă un gen literar sau altul. Cert este că mulţi scriitori acum fac şi poezie, şi proză, şi teatru. Atît de mulţi, încît cred că au ruinat unele din prejudecăţile de receptare de la noi – de pildă, că un poet nu poate scrie chiar proză, ci doar o proză poetică etc. Ce ştiu e că eu am ales şi proza pentru că viaţa mi se pare ceva fascinant, poveştile pe care le aud de la oamenii pe care îi cunosc ori cu care doar mă intersectez accidental mi se par atît de interesante, încît simt nevoia să le pun în pagină. De cele mai multe ori pentru a mă elibera de durerile sau bucuriile lor care m-au tulburat. Ca de pildă episoade din viaţa părinţilor mei – şi din viaţa celor din generaţia lor sacrificată – care au trăit războiul, foametea, colectivizarea, deci sărăcia şi suferinţa maxime. Sau episoade din viaţa altor oameni, din alte generaţii, cu alt gen de suferinţe; fiindcă, doamne iartă-mă, la noi toate generaţiile au cam fost de sacrificiu, mereu istoria românească, cea atît de vitregă, i-a prins în spiţele ei, le-a frînt spinările şi vieţile.
— Pavel, personajul principal din Nudul Dianei, face şi el parte dintr-o «generaţie de sacrificiu»?
— Da, eu cred că şi generaţia lui Pavel – un tip la 18-19 ani din zilele noastre – este una de sacrificiu. Ea trăieşte într-o Românie a tranziţiei, adică o ţară în care valorile de altădată – presupunînd că erau valori – au sucombat, în timp ce altele, cele noi, încă nu au avut timp să se aşeze. Toate sînt tulburi la noi, toate în plină fierbere, după căderea comunismului. Cei tineri sînt, pe de o parte, poate cei mai avantajaţi, fiindcă nu e puţin lucru să deschizi ochii direct în eterul libertăţii de a spune ceea ce gîndeşti, de a putea pleca oriunde la muncă sau la învăţătură, de a alege orice meserie etc. Însă, pe de altă parte, generaţia tînără e poate şi cea mai dezavantajată (deşi, vai mie, o ierarhie a claselor şi vîrstelor dezavantajate de la noi nu e uşor de făcut…). Şi asta pentru că – da, poţi pleca oriunde, poţi învăţa oriunde, însă cu ce bani? Sau poţi învăţa oriunde, însă, cînd te întorci acasă, chiar şi titrat şi răstitrat, ce altceva te aşteaptă decît şomajul, marginalizarea, sufocarea într-o lume coruptă, îmbîcsită de complicităţi murdare şi roasă de invidie pînă la os?! Apoi – ca tînăr poţi avea neşansa să dai nas în nas cu sentimentul teribil pe care ţi-l poate livra descoperirea că un apropiat al tău – un părinte, de pildă – a fost colaborator al Securităţii, cum i se întîmplă şi lui Pavel. Sau cu sentimentul singurătăţii, cînd vezi că prietenii tăi dispar – aşa cum s-a întîmplat cu mulţi dintre prietenii lui Pavel, plecaţi la muncă în străinătate, dintre care unii îşi fac un rost, alţii mai şi mor, ca Veronica. Deh, cu ei, şi cu noi toţi, totul e posibil, totul e permis…
— Pavel, întrebat despre rostul lui în viaţă, spune «Vreau să cunosc lumea». Ce înseamnă, de fapt, acest lucru pentru el pînă la urmă?
— Pentru Pavel, ca unic şi destul de cocoloşit fiu la părinţi, aş zice că înseamnă mai întîi a se smulge de sub tutela părinţilor, ca să se maturizeze. De aceea refuză să lucreze cu taică-său, în atelierul său de geamgerie, preferînd pentru moment să fie chelner într-un bar, unde, fireşte, are ocazia să cunoască mult mai mulţi oameni. Printre care şi pe don’ Valentin, alias Shylock, actorul beţiv şi ratat care îi stimulează această dorinţă: aşa, du-te, du-te, băiete, să cunoşti lumea, Franţa, Italia etc. etc.!, îi zice el. Bătrînul nu a avut pe vremea comunismului libertatea să cunoască minunile lumii celei largi, iar acum, în România tranziţiei, e prea sărac şi prea bătrîn să o mai poată face, mulţumindu-se cu iluzia, cu imaginaţia. Un debuşeu pentru frustrarea şi dorinţa lui neîmplinită i-l oferă chiar Pavel: măcar băiatul să poată cunoaşte frumuseţile lumii, dacă el nu a putut! Ceva echivalent cu alte frustrări, alte… transferuri, pe care noi le-am auzit la tot pasul: măcar copilul meu să înveţe carte, dacă eu nu am putut!
— Un roman de dragoste, în definitiv, Nudul Dianei. Există o tendinţă în literatura actuală (tînără) de a şterge limitele dintre erotism şi pornografie, lucru la care romanul dv. nu aderă. Cum se explică totuşi acest fenomen din perspectiva unui autor, avînd în vedere că nu mai suntem în anii ’90 cînd picanteria excesivă, ca să spun eufemistic, putea să şocheze, respectiv să cucerească public?
— Da, pînă la urmă, e un roman de dragoste cel mai recent roman al meu. El nu aderă la tendinţa alunecării în pornografie măcar din două motive: eu nu gust pornografia şi, apoi, personajul meu principal, Pavel Adam, e mai degrabă un pudic, graţie structurii lui şi graţie unei educaţii mai conservatoare, ţărăneşti – din partea bunicilor, semiţărăneşti – din partea părinţilor, primă generaţie de orăşeni. Dacă îl concepeam ca pe un deşucheat, îl puneam să facă şi lucruri deşucheate, că aşa e în viaţă, nu? Dar el nu e un deşucheat. E, dimpotrivă, un personaj care unora din cei ce spun că tinerii de azi sînt foarte dezinhibaţi sexual le va părea poate mai mult sau mai puţin anacronic din cauza pudorii lui. Însă, parcă am mai zis-o şi în altă parte, eu nu cred în clişee, deci nu cred nici în eticheta că junii de azi ar fi foarte libertini. Există, clar, o mai mare libertate sexuală la ultimele generaţii decît la altele, însă nu toţi o exploatează la maxim, aşa cum nu toţi exploatează la maxim libertatea în general…
Ca să revenim la tendinţa unor scriitori tineri de a şterge graniţele dintre erotism şi pornografie – aveţi dreptate, sînt destui care fac asta, din dorinţa de a şoca, de a atrage atenţia asupra lor. Şi mulţi au şi atras-o, doar e o reţetă sigură de tot, porcul din noi e gîdilit citind porcărele spuse de dragul porcărelelor. Ce e mai ciudat însă e că ei au impresia că scriu literatură erotică. O fi prostia mea, mi-o asum, dar sînt de părere că a exhiba într-o carte tot felul de intimităţi care mai de care mai scabroase şi a exalta tot felul de pofte, care mai de care mai penibile ca, de pildă, a mînca pe pîine părul pubian al iubitului – nu e literatură erotică, ci curată pornografie.
Totuşi, nu vreau să se creadă că am ceva cu scriitorii din stirpea asta. Treaba lor, facă ce vor, nu-i laud, dar nici nu-i deplîng, mai ales că sigur îşi vor găsi cititori tot timpul, şi în mod cert mai mulţi decît mine : după jumătate de secol de cenzură drastică, de dresaj din partea unui regim pentru care şi iubirea era ceva deşănţat, setea de senzaţie e enormă. Chiar şi la atîţia ani de la căderea comunismului…
— Atît din proza scurtă (Ul Baboi şi alte povestiri, Polirom, 2004), cît şi din ultimul roman răzbate umorul care animă dramele personajelor. Care este rolul „tehnic” al comicului în acest tip de situaţii?
— Umorul din cărţile mele de proză nu e pus pentru reţetă, eu nu înşir poante şi bancuri la întîmplare, numai ca să cîştig bunăvoinţa cititorilor. Însă e, fireşte, inclus intenţionat: are şi un rol „ideologic”, şi unul „tehnic”. Să vedeţi cum adică: eu încerc să fac din poveştile mele poveşti credibile şi din personajele mele oameni vii, ca în realitate. Or, realitatea, cît de sumbră ar fi ea, conţine şi aşchii luminoase, şi umor. Iar oamenii vii, oricît ar fi de zdruncinaţi de drame, trec şi prin situaţii comice sau au şi momente de umor. Tehnic, umorul e necesar – zic eu – pentru a potenţa momentele dramatice, dar şi pentru a oferi un moment de respiro şi personajelor, şi cititorului. Şi poate nu e deplasată viziunea mea, fiindcă, iată, ea mi-a fost confirmată de curînd indirect: un prieten scriitor mi-a mărturisit că, la lectura unui roman în germană al Hertei Muller, cu acţiunea plasată în vremea dictaturii, a avut şi o anume insatisfacţie: în el prea era totul sumbru, prea erau toate realităţile şi toţi oamenii şi toate întîmplările negre, grave, supuse unei continue tensiuni a eroziunii, a derizoriului, a nimicniciei.
— Încă de la debut, care a fost cu o carte de poezie (Măceşul din magazia de lemne, 1982), despre poezia dv. s-a vorbit ca despre un «triumf al stilului», dar şi despre «privirea manieristă a orfevrului» (R.G. Ţeposu). Spre ce anume sau cum a evoluat acest stil în 25 de ani de carieră literară?
— Domnule, ca poetă am avut parte în toţi aceşti ani, chestie de natură să mă năucească dacă aş fi luat-o în serios, de receptările cele mai contradictorii cu putinţă, situate la extreme, lucru care poate fi verificat. Unii critici, cei mai mulţi, spun că poezia mea stă sub semnul autenticităţii, alţii că e manieristă, unii că e profund virilă, alţii că e profund feminină! Facă-se voia lor! Din fericire, pentru a-mi proteja sănătatea mintală, nu am ţinut prea mult cont de asemenea opinii şi mi-am văzut de scris în legea mea. Care înseamnă să mă ţin cît mai aproape de tensiunea de a face din poezie – mă repet, iertare! – o unealtă cu care să sap în pămîntul şi cerul din mine.
— Citez din volumul Ultima patrie: «scriu poezie împotriva lumii din mine/ cu naşterea mereu amînată:/ oraşul din ea are culori orbitoare,/ oamenii au feţele in ceaţă/ numai eu nu mă văd deloc» . Este un sîmbure de artă poetică aici sau se mai poate vorbi de noţiunea de crez poetic în literatura actuală?
— Este un sîmbure de artă poetică acolo, da. Prin poezie, prin scris în general, lupt împotriva unei lumi interioare în veşnică agitaţie, mă echilibrez, mă vindec. Dacă se mai poate vorbi de un crez, poetic sau ne-, în literatura de azi? Cred cu tărie că nimic autentic, dar nimic, nici în viaţă, nici în artă nu se poate face fără un crez. Presupun că lumea de azi dă impresia asta de derută şi din cauză că pare a nu avea, în general vorbind, un crez, care după mine funcţionează ca o locomotivă, ori ca un fir de aţă care adună mărgelele, le dă o formă. Iar literatura română de azi are o aşa doză de inautenticitate, după gustul meu, şi pentru că mulţi autori se pliază pe reţeta de succes, pe «ce se poartă» şi pe «ce nu se poartă», devenind un fel de zombi. Moda, şi nu doar cea foarte efemeră, care ţine o vară sau un an, are ceva despotic, e drept, dar îi poţi ţine piept dacă ai un crez al tău şi numai al tău. Eu, mărturisesc, am oroare să mă supun comandamentelor «celor ce se poartă» şi «celor ce nu se poartă», am oroare să mă înregimentez tendinţelor la modă, «înghiţind» ceea ce «mestecă» alţii. E şi păcat, în general vorbind, să-ţi laşi creierul la depou, cînd unul din cele mai teribile daruri pe care ni le face Dumnezeu e gîndirea. Chiar dacă desenul lumii pe care îl refaci tu, de unul singur, cu propriile forţe, e prost, măcar ai încercat! E şi asta o victorie, mai mare decît a fi un ventriloc sau o maimuţă, care imită sau copie gesturile şi vorbele altora.
- Criticul Bogdan Creţu face un bilanţ al anului literar 2007 într-un articol publicat în presa centrală şi afirmă că „a fost anul Marianei Codruţ”. Cum vă motivează acest titlu în sensul proiectelor literare în derulare?
- Păi nu cred că expresia lui Bogdan Creţu – e drept, un critic care preţuieşte ce scriu eu, lucru care mă bucură mult – trebuie luată neapărat în sens, cum să spun, valorizant. Poate o fi vrut să spună că a fost anul meu fiindcă am fost mai harnică decît alţii şi am ieşit cu două cărţi la rampă în 2007! Dacă a vrut să spună ce presupuneţi dv., e bine. Din cauză că nu am fost şi nu sînt o răsfăţată a lumii literare româneşti – de pildă, nu mi s-a dat nici un premiu semnificativ pînă acum, ori poeta Angela Marinescu îmi spunea că premiile te validează –, am fost nevoită să lupt pentru a dobîndi o anume detaşare, o lipsă de dependenţă de aprecierile sau dezaprecierile criticilor, ca să pot să-mi văd de scris. Asta nu înseamnă însă că nu mă bucură şi nu mă stimulează o receptare sensibilă şi deşteaptă.
